joi, 14 noiembrie 2019

[Urmatorul fragment face parte din inceputul romanului "Arca lui Noe", la care lucrez. Este o prima varianta, care poate suferi modificari si care zace sub semnele fluidului, vitezei si neatentiei, nefiind un text ingrijit cu migala, asa ca ma astept la indulgenta din partea voastra.] "Si cand am cazut la pamant am vazut cum pamantul a fost inghitit intr-o mare genune si muntii erau agatati deasupra muntilor, colinele se cufundau in coline si copacii erau rupti si aruncati in genune, unde se duceau pana la fund." [1 Enoh, LXXXIII, 4] Eram obisnuiti. Ploua des in zilele acelea si nu gandeam mare lucru. Erau zile de amorteala. Ploua la fel in fiecare an, cam in aceeasi perioada, de erau pline casele de stiri despre viituri. In acele case, care mai stateau in picioare. Noi nu gandeam mare lucru. In general ne adanceam in noi, ne rataceam, noaptea ne gaseam pe coridoarele noastre si ne legam strans in legamant pentru inca o zi. Apoi, spre dimineata, se desfasurau primele clipe din zi, cu crosetarea realitatii din jurul nostru. intai asternuturile, apoi mirosul de lemn al patului framantat sub noi, pentru ca apoi, incet-incet sa privim amandoi, parca purtand un sigur ochi, lingand o singura pala de informatie, aceeasi pentru noi. Si ploua cu aceeasi stropi. Aproape ca uitasem, ca cerul putea fi si altfel decat un imens parc aglomerat, plin de nori balosi, frunze uscate, vant ravasit. Da, ne obisnuiseram. In odaia noastra, la etajul doi al casei, totul era la fel, nici urma de umezeala de afara - doar cea dintre noi. Cateodata, in miez de noapte, ma framantam in asternut, stiind ca nu doarme, ca doar se preface ca sa induca pofta calda de somn. Simteam la fel. Ma framanta un gand si, fiind convins ca nu o trezesc, ca imi astepta plonjonul cuvintelor de pe buze, il eliberam in bezna: "Ceva nu e bine acolo sus…" Ploua si vantul isi impingea hoitul in grinzile de deasupra capului nostru, undeva prin pod. Ea, deja pregatita, parca de la inceputul lumii inca, mai puternica decat mine, imi soptea: "Gata, gata, iubitule…" Un "t" timid mi se infasura in jurul marului lui Adam si adormeam cu gandul la primul om in timp ce ea, din parul ei negru ca noaptea din jurul nostru, ma legana ca pe un copil, fredonand in ton cu vantul: "Hmmm…hmmm…hmmm…" Dimineata totul isi recapata sensul obisnuit: nonsensul. Obiectele din jur deveneau utile, in purul spirit pentru care au fost concepute. Afara, zgomotul isi isi lua locul intre trecatori si in jurul camerei noastre casa prindea viata. Sau ce viata o fi fost si aia. Din clipa spargerii zorilor trebuia sa devenim si noi functionali. De obicei batranul nu se lasa vazut pana dupa-masa si ceilalti se interesau prea putin de noi. Acelea erau clipele, in care ne vedeam la fata - "deci asa aratam noi pentru ei?…", si in care puteam fi tot noi, cu chipurile si trupurile cerute de ei. Atunci ma asezam inca gol peste patul nefacut si o priveam cum se aranja. niciodata nu iesea in lume fara se se fi aranjat. Goala, cu capul plecat pe-o parte, usor aplecata peste oglinda isi pieptana bland, cu miscrai calculate, parul pe care il smulse cu cateva clipe in urma noptii. Parca numara - mereu acelasi numar de miscari. Apoi capul pe cealalta parte, cu o mana sub par si una pe perie. Nu se auzea nimic, doar ploaia ce batea in geam. Si nimeni nu banuia nimic. Ea numara. Vedea in cifre ceva ce se sustragea acestei lumi. Privea numerele cum priveam eu de obicei fumul de tigara. Tigara…acum nu mai fumez. Si-afara in mod sigur ultima tigara, ascunsa-n vreun loc ferit de ochii lumii, e uda. De fapt afara, totul e uda acum. Pe atunci nu banuia nimeni nimic. Doar eu ce mai priveam intunericul in care banuiam tavanul si ziceam:"Ceva nu e bine acolo sus…" Si ea: "Gata, gata, iubitule…", si acel "t" ce devenea refren - "hmmm…hmmm…hmmm…" Cand termina cu parul isi indrepta atentia spre piele. O mangaia, o ungea cu licori, o curata. Stia ca o privesc si numara incet. La fel manca. da, rupea mici bucati din mancare si le mesteca bland, pana la disolutie. Nici nu cred, ca mai trebuiau inghitite. Intr-o dupa-amiaza fierbinte, cu marea in fata, i-am numarat miscarea mandibului in timp ce se delecta cu o clatita cu ciocolata. O muscatura - mestecata de 45 de ori…la fel cum facea cu orice - fara urma de indoiala, pana la capat, cu forta dobandita cine stie in ce epoca, cine stie in ce regat. Cu marea in fata. Pe atunci priveam altfel apa. Era a noastra, o puteam controla, ne sfatuia cu glas de spuma noaptea, langa usa cortului. Ne puneam corturile undeva departe, in taramul nimanui, la granita lumii, inconjurati de-ai nostri. Si ei plecati acum, care pe unde, pe ape. Si poate ca un strop din marea aceea lovea in geam, chiar in clipa in care isi tragea hainele peste trupul cald, inca fierbinte, scos din asternut. Obisnuiam sa mancam singuri intr-o odaie minuscula, improvizata. Fusese o debara, dar asta demult, pe cand traia mama. [...] Si totusi imi amintesc clar momentul, in care a inceput totul. Era o dimineata la fel ca toate celelalte. Aceeasi crapare a cerului, aceeasi pasi muti pe coridoare, aceeasi pieptenatura calda. Insa ploaia promitea mai mult. Nu era nimic neobisnuit sa iesi pe o asemenea vreme. Cateodata oamenii uitau, ca cerul putea arata si in alt fel, ca poate undeva in lume, rasarise soarele. Pe noi se pare ca ne uitase, ne lasase aici uitati. Dar, da, cateodata uitai si norii iti pareau sori uriasi, intinsi pe cer, ca pe o paleta a vreunui pictor pervers. Avea sa fie ceasul acela - ora la care timpul se saturase sa continue cu noi si avea sa ne lase si el in pace, singuri, sa ne descurcam asa, fara soare, fara timp.

Habitat . 2017 Copyright. All rights reserved. Designed by Blogger Template | Free Blogger Templates