July 25, 2024

Scenariul mitic desfășurat la schimbarea anului, când se reface universul, când se abolește durata temporală, existența istorică, atunci când lumea se reintegrează existenței primordiale, ia sfârșit la 6 ianuarie, când biserica sărbătorește Boboteaza. Timpul se taie, moare, s-a uzat și are nevoie de renaștere. Alături de timp, și omul își ucide existența profană , istorică, pentru reintegrarea unei existențe sacre, neatinse de timp. Timpul “moare”, omul “moare” pentru a regenera așa precum zeii, și în special cei ai vegetației.

Firește, e o moarte inițiatică ce reprezintă un început și niciodată un sfârșit. Înnoirea timpului, a anului, cuprinde ideea pefecțiunii începuturilor, a “vârstei de aur, motiv pentru oameni de a se bucura și a aștepta cu nerăbdare noul an. Îndepărtarea de acest ciclu care ține 12 zile înseamnă pierderea treptată a perfecțiunii inițiale, degenerare, pierdere, îmbătrânire” (vezi M. Eliade).

Cele 12 zile cosmogonice simbolizează cele 12 luni ale anului, deci o reducere a anului solar,o concentrare a timpului între două mari sărbători ale acestui răstimp, Crăciunul și Anul Nou. Scenariul acestor sărbători se poate împărți în două perioade: una dintre Ajunul Crăciunului și ora 0 a Anului Nou (miezul nopții), când forțele malefice circulă printer cei vii (duhurile morților, strigoii, moroii) și în care apar urme ale unor practice orgiastice și perioada dintre Anul Nou și Bobotează, în care au loc rituri de curățire, de alungare a spiritelor rele, practice de divinație și profilaxie.

După o perioadă de haos, necesară actului comogonic, în care se sacrificau animale, aveau loc manifestări orgiastice, jocuri cu măști, întoarcerea morților printre vii, egalitate între “stăpân și sclav”, practice ignice, strigatul peste sat, e nevoie de purificarea spațiului prin practice de izgonire a spiritelor rele cuibărite în diferite locuri. Dintre acestea, amintim: săritul peste foc, trecerea vitelor peste foc, stropirea cu apă, scăldatul în râu, producerea unor zgomote provocate de bice, buhaie, tălăngi, tobe, clopote, împușcături. Toate aceste practici sunt necesare pentru refacerea cosmică a lumii, pentru instalarea ordinii într-un scenario mitic. La Bobotează, numită pe alocuri Botezul Domnului sau Apă-botează, se încheie această perioadă cosmogonică și e necesar, așadar, ca lumea să fie rostuită, să intre pe făgașul normal.

În practicile de alungare a spiritelor, un loc important îl ocupă chiraleisa, termen de origine grecească, care se desfășoară în ajunul Bobotezei, când preotul umblă cu crucea. Odată cu el sau după aceea umblă cete de copii cu colopote, numite aici “țângălauă” sau “cingataua”, cu bice, buhai, tălăngi sau cu alte obiecte care fac zgomot, rostind anumite versuri:

“Chiraleisa-i Doamne,

Chiraleisă,

Roadă-n grâie.

Spic de grâu,

Până la brâu” (Răcătău, judetul Cluj).

În Bihor obiceiul se numește Țurgaleisa de la zurgălăii, clopoțeii cu care sunau copiii, denumiți aici țurgalauă și are o formula mai amplă, ca un adevărat colind.

Acestea nu sunt altceva decât urări directe, asemenea colindelor, având ca obiect belușugul casei, sănătate, fericire, măritișul fetelor etc. Ele au un ton general și se adresează indeosebi gospodarului prin enumerarea unor urări structurate pe comparații:

“Câte paie pe casă

Atâția colaci pă masa,

Câte chetri pă râu

Atâtea stoguri de grâu,

Câte așchiță la tăietoriu

Atâția pețâtoriu” (Răcătău, județul Cluj).

Asemănarea cu textul colindei și mai ales cu urarea acesteia este evidentă, de aceea putem considera că acest obicei e un tip de colindat.

In majoritatea localităților, el se desfășoară astfel: în curtea gospodarului intră pe rând cete de copii (în general băieți) cu clopote, bice, tălăngi, înconjoară casa, șura, grajdul, alte clădiri, jirezile, cu fân și paie, deci toate acareturile gospodăriei, rostind formulele pe care le-am amintit, sunând din tălăngi, pocnind din bice, făcând mare gălăgie, Spre deosebire de obiceiul colindatului, copiii nu intră in casă, ci așteaptă în curte până gazda le dăruiește boabe de porumb fierte, fructi (mere, nuci), gogoși (pancove), uneori și bani. Textul la chiraleisă nu se cântă, el e strigat pe un anumit ritm, subliniat de sunetul tălăngilor, a clopotelor. Ne găsim pe un tărâm magico-religios în care, in locul incantanției colindelor, “se spune”, “se strigă” o urare asemănătoare descântecelor sau a “mulțămitelor” la colindat, se produce mult zgomot și se închipuie o roată, un ocol în jurul gospodăriei. Cu alte cuvinte se duce o luptă împotriva duhurilor rele fie alungându-le, fie limitând aria lor de acțiune prin trasarea unui “cerc magic” ce simbolizează cercul solar sau un loc sacru în care forțele malefice nu pot pătrunde.

În același timp, prin magia cuvântului se ura, se menea gospodarului împlinirea dorințelor, bunăstarea material, social și sufletească. Pocnetul bicelor, sunetul clopotelor, al tălăngilor în concepția popular purifică atmosfera de duhuri rele, vârcolaci, strigoi, suflete ale morților, precum și de jivine, de animale răpitoare (șerpi, șobolani, dihori). Așadar, atitudinea magică nu se aplică numai față de forțele supranaturale, negative, ci și față de întruchipări concrete dăunătoare omului și gospodăriei.

De altfel, cei chestionați asupra rostului obiceiului au răspuns că așa se obișnuiește, întrucât astfel se alungă șerpii și șoarecii de pe lângă casă: “șerpi, șopârle, gâdigănii”.

Inițial obiceiul a avut o finalitate clară, una apotropaică despre care am vorbit, dar în evoluția lui a câștigat și funcția fertilizatoare și de urare (vezi Stoica, Bocșe, 1985). Acesta poate să constituie și motivul pentru care a asimilat și numele de origine creștină, respectiv Chiraleisa și în relație direct cu umblatul preotului cu crucea în ajunul Bobotezei.

Tot în ajunul Bobotezei aveau loc acte de divinație, practice magice de aflare a “orândei”, a “ursitei”, acte de premoniție, precum și un obicei cunoscut sub numele de vergel, despre care am mai vorbit în altă parte a lucrărilor noastre. În ajunul Bobotezei se ține post, “se ajunează” pentru binele casei, să fie ferită de vrăjmași și de pagubă. Pentru fetele mari ajunarea e benefică deoarece se crede că în câșlegile care vin se vor mărita (toate localitățile cercetate).

În localitatea Ghirolt, județul Cluj, fetele mari puneau mărgelele de la gât, cerceii, grâu sub pragul ușii ca să treacă preotul cu crucea, în credința că se vor mărita. E aici un transfer al forțelor sacre către un ritual premarital prin aceste elemente specific feminine intime. Fetele mari mai fură câteva fire din “busuiocul din cofă” al preotului pe care le folosesc în diferite farmece și vrăji (Rediu, Vâlcele, județul Cluj). Când preotul se ridică de pe scaunul pe care a stat, fetele de măritat mișcă scaunul, “îl clătesc ca să se clătească data” (Săbolciu, județul Bihor). Tot pe scaunul de pe care s-a ridicat preotul se așază “gospodina” pentru ca să-i “stea cloștile”.

Alături de busuioc, fetele mai fură sau cer preotului o șuviță din fuiorul pe care-l poartă obligatoriu preotul alături de cruce. Rolul fuiorului pe care preotul îl poartă și astăzi în multe localități e interesant, mai ales că în unele zone există interpretări diferite. Din relatările informatorilor, aflăm că mai demult, înainte de Primul Război Mondial, gospodarii nu “cinsteau crucea cu bani”, cu cu un colac, carne (cârnați) și un fuior de cânepă, pe alocuri și caier de lână (Săcel, Filea de Sus, Buru, Cacova Ierii, Micești, Rediu, Vâlcele, Bonț, Topa Mică, Berind, Ghirolt, județul Cluj).

Se crede că oferind preotului fuiorul în ajunul Bobotezei, în acel an se va face cânepa. Se mai crede că odată cu fuiorul se scot toate relele din casă (Rediu, Aiton, județul Cluj). Fuiorul are și rol psihopomp, “sufletele căsenilor trec peste iad până la raiu”. În zona Cluj se oferă fuior “ca să facă fune clopote”.

Fetele mari fac din șuvița de fuior o lumânare, pe care o aprind seara înainte de culcare, apoi o pun sub pernă ca să-și viseze ursitul. Fetele împletesc în coade șuvițe de fuior pentru a crește părul “galben și moale” și ritualuri magice, dovada cultivării ei din timpuri străvechi pe arii întinse.

“Strigătul peste sat” este un obicei care se încadrează în practica purificării cosmosului, a renovării timpului calendaristic. Nu vom insista asupra lui, vrem doar să subliniem că această purificare prin “tribunalul satului” este de ordin moral, etic și se asociază cu alte elemente și acte de profilaxie: aprinderea focurilor, luminații, acte magice de srginte solară.

În corcondață cu timpul decrepit, apar în această perioadă mascații și jocurile cu măști, practici primitive cu o largă răspândire în trecut și cu multe atestări încă în zonele cercetate de noi. În zona Bistriței , în subzone Șieu, în ajun de Bobotează se maschează tineri, bătrâni și copii și umblă pe ulițele satului, prin case purtând numele de “hâzi” (urâți). În satul Chintelnic aceștia fie că poartă măști din diferite materiale (pânză, carton, hârtie, plastic), fie se “machiază”, fie se travestesc în diferite personaje (moși, babe, ruși, ofițeri, doctori ori moarte): “tinerii travestiți întruchipează un alai de nuntă, iar bătrânii spun că umblă cu moartea prin sat” (E. Bumb).

Spectacolul nocturn al “hâzilor” poate reprezenta lumea arhaică a spiritelor moșilor și strămoșilor ce transmiteau prin joc și gesture principiul fertilității în anul care vine. Aceste jocuri cu măști sunt prezente aproape la toate popoarele lumii. În Europa antică cortegiul închinat lui Dionysos, la sărbătoarea Lancelor, purtau măști diferite de animale sau se deghizau cu ramuri verzi, la Saturnaliile romane, despre care am mai vorbit, alaiurile măștilor, travestiurile se țineau lanț. La fel și la alte sărbători de peste an, Calendele lui Ianuarie, Larentalia etc.

Nu credem că obiceiul mascării s-a răspândit doar din acest spațiu în țara noastră; cu siguranță a existat o asemenea practică și la populația dacică. Desigur, elementele de sorginte romană au fost impuse și în Dacia romană de către Imperiul Roman, dar multe alte elemente prezente în cadrul obiceiurilor de iarnă aparțin unei culture universal, specific și geto-dacilor (Caraman, 1931).

Fiecare cultură popular își construiește propriile credințe și rituri în funcție de structura lui economică și social, de modul specific de viață. Domezil crede că deghizările se găsesc în cultura oricăriu popor, cu simboluri și înțelesuri diferite, genii ale timpului, demoni ai sfârșitului și începutului de an, care asigură funcționarea normal a calendarului străvechi, spirite ale morților ce profită de ocazie și se apropie de cei vii, dorind să reînvie.

Sărbătoarea Bobotezei are în centru un elemente magic, anume apa. De altfel, sărbătoarea se și numește Apă-botează. După liturghie, fiecare preot sfințește apa în biserică, după care pornește cu “botezul” pe la fiecare casă spre a o sfinți pe ea și pe membrii ei. Odată cu casa se sfințește, prin stropirea cu “apă sfințită”, și gospodăria, lucrurile din casă, zestrea fetelor, podul cu alimente etc. E clar că e vorba de o practică de purificare și protecție împotriva unor presupuse forte malefice.

Așadar, creștinismul a mai adus un act de profilaxie și purificare, alături de altele multe de origine laică precreștină. Obiceiul s-a suprapus de fapt peste altul mult mai vechi, cum ar fi cultul apelor neîncepute din izvoare și fântâni.

Se păstrează încă datina împărtășirii cu apă din Dunăre, așa cum făceau dacii riverani Danubiului (Paul Simionescu, 1976). Cu apă considerată sacră se stropeau oamenii, animalele, plantele pentru a le reda puterea sau pentru a le feri de demoni și forțe rele. Apa râurilor, a izvoarelor era considerată sacră sau “consacrată”, luată la ivirea zorilor și denumită și “apă neîncepută”. Cu această apă se făceau “abluțiuni” (R. Vulcănescu, 1985), adică spălarea ritual a unor obiecte de cult din incinte sacre, se spălau mâinile, nou-născutul, mortul, etc.

Firește, creștinismul a preluat aceste practice dându-le o semnificație și un caracter sacru. Așa a apărut botezul copiilor, stropirea mirilor cu apă și busuioc, a mortului înainte de înhumare și sfințirea apei la Bobotează și la Rusalii. Sărbătorile de apă sunt destul de frecvente în lumea creștină, așa cum este obiceiul străvechi “slobozirea apelor”, care a devenit în creștinism “izvorul tămăduirii”. De această sărbătoare se leagă scăldatul ritualic care se făcea la râu, înainte de răsăritul soarelui, când feciorii și fetele se scăldau “pe furiș” ca să se curețe de boală, de aruncături, făcături și să fie ușori, harnici și mai ales iubiți.

Purificarea spațiului la sfârșitul zilelor cosmogonice, la Bobotează se făceau și printr-un alt obicei numit “încurarea cailor”, obicei pe care-l găsim și la sărbătorile de primăvară, la Sâtoader. Scopul obiceiului atestat în sudul țării și în Moldova (S. Fl, Marian, 1898) este curățirea văzduhului de spirite rele, de strigoi, de ființe demonice.

În tradiția poporului roman, calul – pe lângă alte attribute magice – are și calitatea de a ghici ori presimți intruziunea demonilor malefici, a puterilor răului și poate indica locul unde se ascunde strigoiul bătând pământul cu copita (A. Gorovei, 1915). De asemenea, calul a fost asociat de popor cu Soarele și considerat patron al anotimpului călduros (primăvara și vara), purificând prin goana lui spațiul la Bobotează sau la lăsatul secului, instituind ordinea și echilibrul, după o perioadă de petrecere și haos. În același timp, încurarea și “jucatul” calului permite un transfer de energie vitală și renaștere a naturii cu implicații fertilizatoare și apotropaice.

În momentul trecerii de la anul vechi la anul cel nou se desfășoară o sumedenie de acte de propițiere, urări de fericire și belșug, sănătate și la mulți ani. Puterea cuvântului era sacră, simpla rostire a unei urări producea împlinirea acesteia, mai ales într-un cadru propice, cum e cel de la schimbarea anului.

În sfârșit, în această perioadă, mai semnalăm o serie de acte de divinație, farmece, descântece, care au ca scop aflarea “orândei”, a “ursitei”, dar și unele previziuni meteorologice, dacă anul va fi mănos, vitele vor da rod, timpul va fi ploios sau secetos, va fi pace sau război, mișcarea astrelor, deschiderea cerului, arderea comorilor etc.

Conf. Univ. Aurel Bodiu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *