Este un paradox zguduitor faptul că importăm mult mai multe produse agroalimentare decât exportăm, în situația în care țara noastră poate asigura hrană pentru 80-100 de milioane de oameni. Calculul este simplu: dacă din cele circa 9 milioane de hectare teren arabil România cultivă cereale pe 6 milioane de hectare și obține o producție medie de 6,6 tone pe hectar (producție mică înspre medie în țările vestice), ar putea obține 40 de milioane de tone de cereale, suficiente pentru 100 de milioane de oameni la un consum mediu de 0,4 tone pe an (consum recomandat de OMS și FAO), incluzând aici și necesarul de cereale pentru obținerea produselor animaliere. Dar această producție s-ar putea obține doar dacă suprafața noastră ar fi lucrată în exploatații mari, folosind nivelul de fertilizare a celor din vest și irigând atunci când este necesar.
În opinia noastră, explicația ajungerii în situația unui nivel al importurilor mai mare decât al exporturilor este simplă și este determinată din păcate de incapacitatea clasei politice românești postdecembriste de a găși soluții favorabile țării și nu altora, în jungla intereselor marilor puteri economice.
Considerăm că prima cauza a fost fărâmițarea suprafețelor agricole prin multele legi ale restituirii cu distrugerea ca la comandă a fostelor CAP și IAS. Unii susțin că pierderile cauzate de distrugerea acestora ar depăși pierderile materiale ale României în cele două războaie mondiale. Nu putem să nu amintim că, spre deosebire de țările vecine, foste comuniste la care valoarea restituirii unor imobile a avut o limita maximă (în Ungaria cca 70.000 euro) la noi valorile restituite, plătite sau în plată au fost și sunt nelimitate. Din păcate, reparația făcută prin restituire a dus la destructurarea exploatațiilor agricole mari, dispărând avantajele tehnice ale lucrării terenului în exploatații eficiente economic (asolamente, rotații ale culturilor, mecanizare). Politicienii noștri nu au reușit să facă ce s-a făcut în celelalte state foste comuniste, care au restituit terenurile foștilor proprietari cu dreptul de a vinde sau lasă moștenire, condiționând însă acest lucru de rămânerea terenului în marea exploatație, unde fostul CAP sau IAS comunist s-a transformat într-o asociație de tip capitalist, cu un număr de acțiuni în funcție de numărul de hectare în proprietate. Amintim că, deși președintele Iliescu a susținut acest tip de asociație capitalistă, a fost acuzat de cripto și neocomunism de către multă lume, inclusiv că vrea să mențină vechile CAP, și nu a avut forța de face ce trebuia făcut. Restituirea suprafețelor de teren a fost un act necesar de reparare a unor mari nedreptăți făcute de comuniști. Precizarea din Legea 19 că restituirea se va face de regulă pe vechile amplasamente a dus la creșterea fărâmițării, un deținător de cca 2 ha având în medie 4 sau 5 parcele. Dintre țările foste comuniste doar noi și Polonia avem un potențial agricol important care putea crea turbulențe pe piață agricolă a UE. Multe “recomandări” de restituire a proprietăților pe vechile amplasamente și de destructurare a fostelor IAS și CAP au venit din țările vestice care au văzut un pericol pe piață UE dacă acestea se transformau în asociații capitaliste și lucrau suprafețe mari. Din păcate aceste “recomandări”au fost preluate și susținute de o parte a clasei politice, de către cei direct interesați și de către cei care au văzut o “oportunitate” de înavutire rapidă. Exemplu cel mai clar este Germania fostă comunistă în care fostele CAP transformate în asociații capitaliste lucrează 2-4000 ha și obțin producții medii mai mari decât fermele din fosta RFG care au rămas cu o suprafață medie de 50-60 ha. Cei cu vârstă peste 45-50 de ani pot să-și amintească elanul destructurării de acum 30-31 de ani: dați pământul oamenilor, pentru pământ au luptat moșii și strămoșii, de faptul că țăranul lua vaca din grajdul CAP deși el nu avea grajd acasă, sau o roabă de cărămizi sau țigle din adăpostul sau magazia CAP, într-un mod asemănător cu cele întâmplate în 1907. La acest lucru s-a adăugat haosul legislativ și abuzurile unor primării mai ales în zona urbană și periurbană unde multe terenuri erau ocupate de construcții și alte obiective. Mai amintim că și suprafața deținută de domeniul Coroanei Regale (circa 132000 de hectare) și care ar fi trebuit să rămână intactă în administrarea statului, prin Agenția Domeniilor Statului, a fost diminuată dramatic.
Fărâmițarea a fost și este favorizată de modul de succesiune către moștenitori, un deținător de 4 ha și doi fii lăsând fiecăruia 2 ha. S-a ajuns în situația în care numărul de proprietari de teren este cu mult peste cinci milioane din care cca 3,2 milioane de proprietari de teren din țara noastră dețin sub 5 hectare.
Un alt element negativ este legat de creșterea vârstei lucrătorilor din agricultură, practic astăzi peste 65% dintre ei având o vârstă de peste 55 de ani.De peste două secole se spune că țărani mulți înseamnă sărăcie multă. O fermă medie din vest tinde înspre 100 ha, 80-100 de vaci etc, cu modernizări, automatizări , IT și tendința este de creștere. În lume, marea majoritate a populației locuiește la oraș, s-a schimbat structura producției globale, sectorul primar (agricultură și industria extractivă ) fiind sub 10% serviciile și IT depășind 80%. Populația ocupată în agricultură se situează între 2-4%. Cred că astea ar trebui să ne dea și nouă direcția …și apoi să urmeze măsurile legislative care să facă agricultura noastră competitivă.
La noi acum dispare încet o clasa socială importantă, țărănimea în favoarea accelerării urbanizării. Vesticii au trecut prin asta acum peste o sută de ani. Noi, copiii de la țară de azi, trăim acum această drama a dispariției unei clase sociale majoritare în societate până nu de mult. Este generația părinților și bunicilor noștri. A fost clasa socială care de-a lungul istoriei a asigurat hrana, apărarea țării, obiceiuri, folclor, cutume, bun simț etc. și care acum nu mai este necesară economic datorită accelerării evoluției în această sută de ani… Există un firav proces de întoarcere în rural în special a pensionarilor urbani care cred că vor încerca să producă ceva pentru ei și nu pentru aproximativ 80% orășeni din țara noastră.
A urmat apoi eroarea privatizării separate și fără deținătorii de teren și de animale a industriei alimentare și unităților de mecanizare. În elanul destructurărilor s-a continuat cu sistemul național de irigații și industria de îngrășăminte chimice.
O altă cauză a situației actuale a agriculturii noastre este dată de subvențiile mai mici decât în țările vechi membre ale UE. La negocierea integrării condițiile au fost asemănătoare cu ale Poloniei. După integrare însă, polonezii, printr-o politică națională unitară susținută cu forță, au reușit creșteri semnificative ale acestora în timp ce partidele românești se acuzau la Bruxelles reciproc pe “românește” : mama e prostituată , tată bețiv și fratele trage pe nas…
Aceste cauze, multe fiind erori politice au transformat “pământul oamenilor” în “pământuri fără oameni”. Astăzi România este țară în UE și membră NATO și nu are altă șansă decât în interiorul Uniunii Europene și a NATO.
Trebuie însă spus că în interiorul Uniunii Europene fiecare țară sau grupuri mari de firme își urmăresc propriile interese, cum este firesc într-o economie capitalistă. Noi am devenit, cu sau fără voia noastră (dar cu acordul politicienilor), o piață de desfacere importantă pentru UE. Acest lucru este vizibil prin numărul mare de hipermarketuri și supermarketuri care domină comerțul urban și se extind și în mediul rural. Acestea urmăresc o aprovizionare continuă pe tot parcursul anului. Din păcate, agricultura noastră, extrem de fărâmițată, nu poate asigura volumele necesare, iar marile lanțuri preferă să colaboreze cu un număr redus de furnizori, de obicei din afara țării sau cu importatori români.
Câteva direcții de acțiune care ar putea corecta situația – cu condiția existenței unei voințe politice comune – sunt următoarele:
- Susținerea asocierii producătorilor, menținerea și înființarea de cooperative care, cu sprijin din fonduri europene și guvernamentale, să construiască și să utilizeze spații de depozitare cu microclimat controlat, pentru a putea livra produse autohtone pe tot parcursul anului.
- Eliminarea intermediarilor din piețele agroalimentare, în favoarea producătorilor reali și a asociațiilor de producători. Este o farsă ca un deținător de certificat de producător cu doar 2-3 ari de teren să ocupe constant loc în piață, în detrimentul celor care muncesc zeci de hectare.
- Unificarea vocii României la Bruxelles pentru majorarea subvențiilor agricole și sprijin guvernamental consistent.
- Revitalizarea sistemului național de irigații, având în vedere prelungirea perioadelor de secetă și faptul că apa a devenit un factor limitativ în producție.
- Modificarea legislației succesorale, pentru a evita fărâmițarea excesivă a terenurilor. În multe țări occidentale, fermele nu se împart egal între moștenitori – terenul rămâne la unul singur, iar ceilalți primesc compensații.
- Stimularea creșterii dimensiunii exploatațiilor agricole, astfel încât acestea să devină viabile economic și să asigure un trai decent.
- Susținerea producției autohtone, inclusiv prin politici publice coerente și sprijin financiar pentru produse-cheie (cum au fost programele pentru tomate, lână, reproducție etc.), care, din păcate, au fost adesea anulate sau făcute ineficiente de guvernele ulterioare.
Realitatea de astăzi – că aproximativ 850 de milioane de oameni suferă de foame, că milioane de copii sunt subnutriți, că terenurile agricole dispar din cauza deșertificării și construcțiilor, că se folosesc suprafețe agricole pentru biocombustibili, iar cererea din Asia crește vertiginos – trebuie să fie un semnal de alarmă pentru susținerea agriculturii românești. România trebuie să-și asigure securitatea alimentară și să contribuie la cea a Uniunii Europene.
Din păcate, guvernele noastre, în loc să pornească de la realitatea obiectivă și să stabilească ținte clare și politici coerente, au avut viziuni fragmentate și evoluții incoerente, în zigzag. Din această cauză, obiectivele de dezvoltare au rămas la aceeași distanță ca acum zeci de ani.
HINT
Aceste cauze, multe fiind erori politice au transformat “pământul oamenilor” în “pământuri fără oameni”.
Prof. dr. Ing. Ilarie Ivan
Material prezentat în cadrul dezbaterilor de la Fundația Carpatica
Articolul Despre paradoxuri și suferințe în agricultură apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
