Dăltuind soarta Cuvintelor, imaginând basorelieful de mister al Timpului și concentrând destinele Ființei în clipa cea repede pieritoare, scriitorul plămădește, cu opera sa, o vastă sinteză umană. Cu statut de mare intimitate. Iar poeziile, romanele și eseurile lui Horia Bădescu sunt, neîndoielnic, un amplu jurnal liric al iubirii și sacrului, viața și moartea din drag față de semeni.
E ceas aniversar, pare-mi-se, a 24-a zi a lui făurar, leat ales din giubeaua secolului trecut. Moment astral, aș zice, când cuvintele au hotărât să se alinieze întru decriptarea sensului viețuirii, iar cărțile lui Horia Bădescu au iscat adamante, balsam odihnitor pentru suflete zbuciumate. Cum a început această aventură?
– E foarte greu în domeniul artistic să stabilești o dată la care se produce acel declic magic. Totul a pornit de la pasiunea mea pentru carte, setea de a avea cărți și de a citi cu acribie. Viața mea a fost, dincolo de existență, și viața lecturii. Biblioteca tatălui meu a fost distrusă. Asta după pătimirile lui prin lagărele comuniste. Biblioteca noastră stătea ascunsă sub podeaua fânarului sau a casei. Puține file au scăpat de nebunia asta. Dar pasiunea de a citi, pasiunea pentru imaginar, pentru a-ți trăi viața pe mai multe planuri, mi-a permis să mă identific cu un alt univers, cu personaje cu care să împart o altă existență. Dacă iubești lectura și eu am iubit-o în felul acesta, poți să te îmbogăţești, să capeți o nouă viziune, să înveți cum să te raportezi la lume și la viață. Îmi aduc aminte un Crăciun din vremea copilăriei. Provin dintr-o familie de intelectuali din mediul rural și dintr-o vreme în care cadourile erau un lux, iar pentru mine luxul acela erau cărțile. Mai ales surorile mele, cu mult mai mari decât mine, îmi ofereau cărți. Și de acel Crăciun am primit „Toate pânzele sus”, cartea lui Radu Tudoran. Ce bucurie enormă! Mă văd în dormitorul casei de la Aref, era o ninsoare epică afară, întins pe burtă în pat, cu niște prune uscate și mere lângă mine, citind aventurile echipajului românesc pe mările lumii. O nebunie! Ei, bine, această pasiune, această patimă, aș zice, pentru carte a făcut ca, deși am urmat „secțiunea reală”, fiind olimpic de matematică, să am doi profesori, unul de română și celălalt de logică, Ion Rizescu, respectiv Moldovanu Dracu, care m-au deturnat, pur și simplu, de la linia științifică la umanism. Au descoperit, probabil, un ceva în mine care merita să fie stimulat și mi-au fost alături în demersul literar. Așa se face că, terminând liceul, în loc să urmez matematicile, am dat la filologie. La București. O turnătorie, legată de statutul de deținut politic al tatei, mi-a tăiat elanul, m-a trimis direct în armată și m-a făcut apoi să iau drumul Clujului. Atât de drag mie și care mi s-a potrivit ca o mănușă. În care am trăit, iată, o viață. Clujul care mi-a dăruit un titlu universitar, misterul bibliotecilor, fabuloasa lui boemă, miracolul prieteniei, tristețile și iubirile, casa mea și pe toți ai mei.
„Mai ști-voi oare cum am înnoptat
sub ochiul tău încercănat?
Cum tremuram când coborai
prealegănate guri de rai,
înlăcrimând de-atâta preget
glasul hulubilor pe deget;
Mă ispiteai cu vorbe șui
păienjenitelor gutui
și carnea toată să mi-o-nsânger
sfiosului culcuș de înger;
o, era noaptea-n care ne rugam
s-adoarmă Dumnezeu la noi sub geam”
– Totuși, pentru fiecare dintre noi, există un moment anume care declanșează forma versificată a gândului.
– Da. A fost o situație amuzantă, zic eu. Totul a plecat de la o oră de chimie, în care profesorul de atunci, m-a prins dezlegând o problemă de șah. (râde) Mi-a trântit un 2, iar colegii mei – o trupă de vreo zece inși care-și disputau locurile de frunte ale clasei – mi-au făcut o interpelare ironică, în versuri, plecând de la binecunoscutul cântec „pescarul amator”. Sigur, nu le puteam răspunde decât tot în versuri. Poate că replica aceea a deșteptat în mine fluxul versificației dar și conştiinţa faptului că interioritatea mea, spiritul meu poate așeza la locul lor cuvintele în moduri neașteptate. Că le poate face să ritmeze și să rimeze. Când realmente am început să fac versuri, să fi fost prin clasa a XI-a, pipăiam materialul poetic, învățam, pe propria piele cum se face poezia, după citirea clasicilor, singurul atelier de creație valabil: lectura. Citește marea poezie a lumii, vezi ce fac acei monștri sacri ai imaginației poetice și încearcă să fii tu! Asta este școala de creație pe care o faci. Singur. Trudind:
„La capătul drumului se află
nașterea,
la celălalt, moartea,
dacă între sine și sine
călătorește drumul,
atunci viața
nu-i altceva
decât nesfârșita călătorie
a morții
în propria-i naștere”
– Au trecut anii…
– Am venit la facultate și am intrat în mediul literar al Clujului. Am continuat să fac versuri până în clipa în care s-a declanșat dorința acută de a spune ceea ce simt eu, să punctez modul în care îmi aparține lumea și existența. Cei mari te învață arta poeziei, viața ta te învață arta existenței poetice. Pentru că poezia este, la urma urmei, aceea care dă seama în modul cel mai profund despre cum ești. Dacă faci poezie adevărată, acolo spui ceea ce simți, parcursul eului tău, cel adevărat, fericirile și tristețile lui, neîmplinirile și împlinirile lui. Cum am ajuns la „Marile Eleusii”? Am privit lumea din jur și pe mine în ea. Scriind despre asta, despre nemaipomenitele zăpezi ale burgului, cum s-a întâmplat într-o noapte când eram de servici la Radio, (Cluj n.n.) și s-a născut poemul Zăpezile, care deschide volumul meu de debut. Restul… Poemul vine când vrea el! Uneori am scris pe câte o bucată de hârtie, în intimitatea colțișorului de acasă sau, altădată, pe capota mașinii. 
Într-o toamnă nebun de frumoasă, cu nesfârșită paletă cromatică, treceam fermecat Gutâiul spre Sighet pentru un reportaj, împreună cu colegii de radio. La un popas, înainte de „Hanul lui Pintea”… poemul era gata. Sigur pe urmă revii, ștergi, adaugi, iar ștergi… De altfel, scrisul este un proces foarte complicat.
„O, culorile toamnei, nebunele
în care-şi amestecă runele
lumina care curge din cer
sufletului tău lăicer!
Serile înstelatele,
în care se iartă păcatele
tăcerii pe care nicicând
n-ai s-o vezi pe urmele tale umblând!
Cuvintele pe care doar brumele
în cartea uitării însume-le,
cântecul clipei târzii
ce n-a fost și nu va mai fi!”
– Scrisul… fiind hrănit, printre altele, și de atmosfera creată de boema clujeană, cred.
– Adevărat, discuțiile despre literatură, arta sculpturii și picturii, muzică erau nespus de benefice. Și, dincolo de contextul în care se întâmpla, că era „La crâşma lui Mongolu”, că era la „Pescarul” sau „Arizona” (nimeni nu-i spunea „Cofetăria Tineretului” n.n.), că erai la sculptorul Mișu Barbu în atelier sau la „Cola” și „Conti”, unde se aduna lumea bună a artelor clujene, vinul bun și ce se găsea pe lângă, erau doar niște pretexte. Restul era un cenaclu de idei, în care se discuta începând de la ultimele filme bune care au apărut, la ultimele cărți de pe rafturile librăriilor. Aveam controverse pe teme literare, era, cum să spun, cu adevărat o boemă a ideilor.
– După anii de studenție, v-au marcat, cu siguranță, Radioul și… Parisul.
– Să le luăm pe rând. Radioul face parte din viața mea. Un sfert de veac am lucrat la Radio. Și rămân al lui pentru totdeauna. L-am reînfiinţat cu colegii mei (’89 n.n.) iar în 5 ianuarie ’90 am deschis prima televiziune regională din România. La Radio mi-am trăit viața mai bine de un sfert de veac, mi-am făcut educația jurnalistică. Acolo am învățat raporturile cu universul social, cum să fim radiofoniști adevărați, cum să rostim cuvântul în fața microfonului – la vremea aceea veneau actorii de la Național care ne țineau adevărate lecții de dicție. După cum știți, am fost directorul Teatrului Național din Cluj și „am mușcat” din scândura scenei încă din studenție, iar rostirea cuvântului bine temperat era de maximă importanță în cele două instituții.
,,Cum trece lumea prin cuvânt,
nu știi nicicum, nu știi nici când,
un rând acum, mâine alt rând!
Cum ții în palme lumina
și o înalți și o dărui;
flacăra unei lumânări
în care arde ziua de ieri! ”
– Parisul? O dimensiune a existenței mele diplomatice de… unsprezece ani. A fost perioada în care mulți oameni de calitate au optat pentru diplomația culturală. Și au făcut lucruri memorabile. A fost o perioadă fastă, o perioadă în care am acceptat oferta care mi se făcuse de dramaturgul Adrian Dohotaru, pe atunci secretar de stat în MAE, să mă detașez, pentru doi ani, ca director adjunct la Centrul Cultural din capitala Franței. Am ezitat multă vreme. Dar un telefon de noapte de la Virgil Tănase, directorul Centrului Cultural, intempestiv și persuasiv, cum era el întotdeauna, m-a determinat să accept. Asta pentru că am crezut că pot să fac ceva pentru cultura română și pentru România la Paris. Asta a făcut să accept finalmente cariera diplomatică pentru mai bine de un deceniu. Fiindcă după Revoluție au fost experiențele extraordinare ale Bienalelor Internaționale de Poezie de la Liége. M-au impresionat, era în 1990, dimensiunile estetice și umanitare ale festivalului la care participau mai bine de 150 de poeți din toată lumea și la care eu însumi voi fi prezent aproape două decenii. Așa se face că, în toamna aceluiaș an, când s-a constituit Societate Culturală ,,Lucian Blaga, am propus confraților și crearea
„Festivalului Internațional Lucian Blaga”, ceea ce s-a și întâmplat! Festival pe care l-am gestionat timp de patru ediții clujene, reușind să invit poeți din Franța și Belgia pe care-i cunoscusem la Liège. Și care au cunoscut la rândul lor România, s-au românizat, cum se zice, au văzut că lucrurile sunt cu totul altfel decât le știau sau își închipuiau ei. Așa încât la sosirea mea la Paris aduceam Centrului Cultural și un public de ținută, lume care mă cunoștea și care aprecia cultura română. Zeci de scriitori din Belgia, Franța, mulți confrați din alte țări și care viețuiau la Paris au devenit obișnuiții Centrului. Iar toată politica culturală pe care am făcut-o dimpreună cu colegii de acolo a fost aceea de a arăta vesticilor că esticii sunt o parte a culturii europene, că în ciuda „Cortinei de fier”, suntem aceiași, că există un fond comun de cultură, că regăsesc în cultura română ceea ce ei, în multe cazuri, pierduseră și le era dor de el. Am detestat totdeauna ideea Europei „cu două viteze”, Europa în care doar marile puteri ale continentului hotărăsc. Iar Estul a fost și este considert fratele sărac. În loc de acest construct comercial, am visat o Europa ca un fel de masă rotundă a regelui Arthur, în care toți suntem egali. Pentru că nimeni nu poate să susțină și să-și aroge dreptul de a spune ca valorile Vestului ar fi superioare valorilor Estului. Diferite, dar nu superioare, și având un solid fundament comun. Ori, acest lucru am încercat să-l conștientizez Vestului, prin tot ce am făcut în cele două legislaturi, ca director adjunct și director al Centrul Cultural și, apoi, Consilier cultural și pentru Francofonie al Ambasadei noastre în Franța. Sute de manifestări, unde Clujul meu drag a fost privilegiat. Dar au fost prezente eminente forțe culturale de peste tot: au fost acolo artiști și oameni de cultură din București, Iași, Timișoara, Târgu- Mureș, Galați. Dincolo de toate acestea, sunt fericit că am reuși să impun o tradiție poetică – 7 ediții ale „Colocviilor Internaționale Blaga” – unei metropole în care se petrec zeci și zeci de manifeatări culturale în fiece zi.
„Unde-i paharul, unde otrava
în care-și lasă cântecul slava?
Unde, de ea suferindă, tăcerea-
și urcă-n veninul vorbelor mierea?
Stă răsăritul cum stă apusul,
dusă-i venirea, menit e dusul,
axele cerului își schimbă fusul.
Stă întunericul unde-i lumina,
cine împarte veacul și vina?
Calp e cuvântul, searbăd e vinul,
bate în clopotul lumii declinul,
flux și reflux pulsul Căii Lactee,
gura neantului lacăt și cheie
care se mântuie și ne încheie!”
– Parcă e un preludiu la cartea pe care tocmai ați terminat-o.
– Va apare la sfârșitul acestei luni o carte, în seria de autor de la Editura „Școala Ardeleană”, pentru care îi mulțumesc acesteia, intitulată „La răsărit de Paradis”. Este cronica unui deceniu de diplomație culturală. Și, cu siguranță, nu un raport de activitate a ceea ce s-a întâmplat acolo. Este o carte de idei – asemănătoare într-un fel, mutatis mutandis, acelui Raport către El Greco al lui Nikos Kazantzakis – a ceea ce am gândit și am făcut și, deopotrivă, o judecată a ceea ce – împreună cu toți acei intelectuali vestici cu care am fost în contact, care mi-au fost prieteni și au devenit și prietenii României – am gândit atunci a fi viitorul Europei Unite: o uniune a spiritului și nu a neguțătorilor. Sigur, Europa Unită a fost concepută pe baze comerciale. Fiindcă asta a fost Piața Comună. Dar noi, atunci, am sperat ca lucrurile să fie cu totul altfel, fără tot felul de condiționări. Am sperat ca politica marilor puteri imperiale, cum le zic eu, față de ,,amărâtele” Estului, să nu extrapoleze asupra acestora politica colonială în care au o seculară experiență. Așadar:
„Scriu despre ei, despre cei pe care i-am cunoscut și iubit. Pentru că erau cu toții și unii, tot mai puțini, sunt încă vii, încă în lume, europenii cei adevăraţi pe care și cu care ar fi trebuit să se construiască sau ar fi trebuit să se reconstruiască acest continent blagoslovit și, deopotrivă, blestemat de Dumnezeu, cei care purtau în spirit și-n existență umanitatea lui. Aceea care este și a mea. Și a noastră, dacă prin acest plural pe care mi-l asum sau mă las asumat ca moștenitor al unui spaţiu de simțire omenească, de spiritualitate, de creație, de credință de o indestructibilă unitate în fața și în fascinanta bogăție a particularităților lui a nuanţelor, a subtilităților care fasonau această spectaculoasă policromie. Pe care ei, prietenii mei, frații mei scriitorii o purtau în ceea ce, forțând, dar nu prea mult, lucrurile, s-ar putea numi ADN-ul europenității, ADN-ul unui continent care n-a fost niciodată, nu este, și, dacă Europa nu se va sinucide, nu va fi al negustorilor, al zarafilor reîntorși în templu, ci al păstrătorilor scânteii care arde cu mult înainte, cum afirma René Char, al trestiilor gânditoare pentru care rațiunile inimii veghează asupra flăcării de gheață a rațiunii pure. Cu toții locuitori ai unui tărâm cu nevăzute, dar atât de reale în indealitatea lor poduri și vămi ale măreției și minții omului. Viața mi-a dat șansa să mă aflu dimpreună cu ei și, uneori, să pot fi un liant și un custode al înțelegerii și prieteniei. Am dăruit și am primit deopotrivă.
Scriu despre ei scriind despre mine. Viața mi-a dat șansa să mă aflu cu ei, să pot fi deopotrivă un liant și un custode al prieteniei”, spun în prefața volumului „La răsărit de Paradis”.
– Iar cuvintele care se nasc în Empireu?
„Vă dăruiesc acest poem care nu e
decât inima mea bătută în cuie
pe crucea tăcerii pe care suie ele, cuvintele
să-și afle-n văzduh osemintele,
trupul acestor versuri sărace,
rana în care sângerează și zace
tăcerea de iarbă și de țărână,
de lacrimă și de fiară bătrână,
vă dăruiesc poemul de care mă tem,
de tăcerile lui de blestem,
de țipătul lui în care zace ucis
cuvântul pe care nicicând nu l-am scris,
vă dăruiesc uitările și neuitările,
drumurile nestrăbătute și gările
în care aștept tot ce n-a venit și n-o să mai vină
cu tot întunericul plâns de lumină!
***
L-aș mai fi ascultat pe scriitorul Horia Bădescu povestind despre cele 20 de ediții ale festivalului de la Liege, despre tema atât de dragă domniei sale întru poezie și sacru, despre mistica bizantină și monada războinică: „Iubirea, Moartea și Dumnezeu sunt una” – crezul poeziei bădesciene. Am aflat că toată opera în proză sau poezie a fost dată semenilor, oferind omului posibilitatea de a reflecta asupra propriei umanități. Să înțeleagă că poezia are rolul de a-i spune omului că nu e singur în fața agresiunilor pe care istoria și viața le ridică împotriva acestei „trestii gânditoare”, despre care vorbea Pascal.
Spațiul tipografic, însă, constrânge.
Așadar:
Pentru acea profundă iubire față de limba română și pământul românesc, pentru dăltuirea cuvintelor într-un imens jurnal intim de dragoste, pentru relevarea sacrului din Om și pentru încă multe, multe altele, acum, la ceas aniversar, în cea de-a 24-a clipită a lui Făurar, să-i urăm scriitorului Horia Bădescu
La mulți ani!
Interviu realizat de
Radu VIDA
Grafica: Simona V.
Articolul ÎNTRE STRĂLUCIRI ȘI TENEBRE, IUBIRILE… de vorbă cu scriitorul Horia Bădescu apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
