Cu prilejul zilei de naștere a criticului și istoricului literar Mircea Popa, 29 ianuarie, publicăm un interviu care își propune să surprindă câteva dintre direcțiile esențiale ale activității sale intelectuale: istoria literară, viața culturală clujeană, rolul ASTREI și relația dintre cercetare și jurnalism. Interviul este, în același timp, un prilej de omagiere a unei personalități care, de peste șase decenii, se află în slujba culturii române.
Repere biografice
Mircea Popa s-a născut în anul 1939, în localitatea Lazuri de Beiuș (județul Bihor). A urmat studiile gimnaziale și liceale în județul natal, iar apoi a absolvit Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, secția română–istorie. În cadrul aceleiași universități a obținut titlul de doctor în filologie, cu o teză dedicată lui Ilarie Chendi, sub îndrumarea profesorului Iosif Pervain.
Cariera sa cuprinde o activitate bogată de dascăl în învățământul preuniversitar și universitar, muzeograf la Muzeul Banatului din Timișoara, precum și pe cea de cercetător științific în cadrul secției de istorie literară și folclor a Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” al Filialei clujene a Academiei Române.
Mircea Popa este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, fost președinte al Despărțământului Cluj al ASTREI între anii 2000-2024, conducător al revistei „Astra clujeană” în perioada mandatului amintit și membru fondator al Societății „Lucian Blaga”. A fost distins, printre altele, cu Premiul „N. Iorga” al Academiei Române, Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler (2003) și Ordinul „Pentru Învățământ” în grad de comandor (2004). Este cetățean de onoare al municipiilor Blaj și Cluj-Napoca, precum și al comunelor Lazuri de Beiuș și Popești (Bihor).
A debutat editorial în revista Steaua, în 1963. Dintre lucrările sale amintim (selectiv): Ilarie Chendi (1973), Spații literare (1974), Tectonica genurilor literare (1980), Octavian Goga între colectivitate și solitudine (1981), Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu (1982), Reîntoarcerea la Ithaca (1998), Mihai Eminescu – contextul receptării (1999), Presa și ideea națională (2000), Figuri universitare clujene (2002), De la Est la Vest. Priveliști literare europene (2010), Lucian Blaga. Perspective transilvane (2018), Aproapele de departe (2021). A colaborat la numeroase volume colective și a îngrijit ediții ale operelor unor importanți scriitori români.
Istoria literară între vocație și responsabilitate
Cum s-a născut interesul dumneavoastră pentru istorie și literatură și cum s-au îmbinat acestea în activitatea de istoric literar?
Încă din gimnaziu am avut o înclinație deosebită pentru istorie și limba română. Au fost materiile mele preferate, la care răspundeam cu amănunte în plus, venite din lecturile mele particulare, tot mai numeroase de la un an la altul. Aveam „boala lecturii” și nici la medic nu mă duceam dacă nu mi se cumpăra o carte. Aceste lecturi s-au amplificat la liceu, unde lecțiile predate de profesorul de română le treceam pe curat într-un registru special, pe care profesorul mi-l cerea, atunci când veneau inspectori, să se laude cu succesul pe care îl aveau lecțiile lui. Îmi plăceau mai mult lucrările scrise, unde dovedeam claritate și calitate.
Cu acest bagaj de cunoștințe, completat prin lecturi, am intrat pe primul loc la examenul de admitere, unde, pentru etalarea celor două materii, am ales secția de română–istorie, cu ambele discipline principale. Am avut norocul să-l am profesor și pe acad. David Prodan, sancționat apoi pentru exigența sa prin trecerea în cercetare. Nu a fost seminar la care să nu pregătesc referate, astfel că am încheiat anii de studii pe primul loc. Idealul meu a fost acela de a deveni un profesionist, recte un specialist în disciplinele studiate metodic, și nu alese la întâmplare, ca în ziua de azi, când, de teamă de a nu supraîncărca elevul, acesta nu mai are caiet de lecturi particulare și nici nu învață pe de rost poezii, ca nu cumva să se îmbolnăvească.
De fapt, „bolnav” la ora de față este sistemul nostru de învățământ, moșit an de an de noi miniștri, unul mai prost ca celălalt, dus la faliment, la fel ca programul „România educată” al celui mai leneș președinte pe care l-am avut. Istoria și literatura s-au îmbinat armonios în demersurile mele, iar cartea Ferestrele Clujului, apărută în 2014, aleasă de Editura Școala Ardeleană a lui Dâncu pentru a mă sărbători la ora de față, a prefigurat programul Asociației „Vechiul Cluj”, cu un serial de publicații meritorii.
Pentru punerea în valoare a patrimoniului clujean am avut câteva inițiative personale, precum cumpărarea casei în care a locuit ca student Avram Iancu, mutarea statuii președintelui Wilson în centrul orașului, apărarea în instanță a Complexului memorial Octavian Goga etc. M-am considerat întotdeauna un „om al Cetății”, așa că m-am implicat și în alte programe benefice pentru orașul nostru, cum au fost cele ale revistei „Orașul”, grupare căreia îi aparțin până la ora de față. De ce fac asta? Pentru că invazia „formelor fără fond” riscă să compromită elitele intelectuale și să le arunce în derizoriu.
ASTRA și misiunea culturală clujeană
Ce rol a avut ASTRA în parcursul dumneavoastră și cum apreciați activitatea Despărțământului Cluj astăzi?
Venit la Cluj, prin concurs, în 1963, după ce lucrasem un an și jumătate la Muzeul Banatului din Timișoara, am tipărit primele mele cărți, la care am folosit din plin dovezi din istoria presei, pe care le-am dobândit cercetând cu mult interes presa bănățeană. Este cazul majorității monografiilor scrise atunci despre Goga, Chendi, Agârbiceanu, Blaga, Papilian, Cipariu etc., cărți de reconsiderare critică a acestor autori.
Multe teme au fost antamate în urma celor dobândite ca responsabil al Secției literare din cadrul Societății de Științe Filologice (am o corespondență bogată cu Mircea Anghelescu, Mircea Frânculescu sau Ion Hangiu), care patronau societatea, unde am îndeplinit, sub doi președinți, Romulus Todoran și Gavril Scridon, funcții de conducere. A fost astfel firesc ca, atunci când, după evenimentele postdecembriste, a fost reînființată ASTRA, să mă număr printre membrii ei fondatori, alături de profesorii Dumitru Protase și Crișan Mircioiu.
Mi-a revenit sarcina de a redacta revista „Astra clujeană”, căreia i-am dat o înfățișare potrivită și un conținut bogat și atrăgător, revista clujeană fiind una dintre cele mai bune reviste astriste din țară. Sub egida ASTREI am publicat, de asemenea, mai multe volume colective, între care și ediția completă a operei lui Ioan Barac, adunarea manuscriselor căruia mi-a luat mai mulți ani. Sub auspiciile ASTREI am realizat o monografie închinată celui de-al doilea vicepreședinte al ASTREI, baronul Vasile Ladislau Pop, născut în Berindu, dând numele lui școlii de acolo și participând la inaugurarea unui bust ce i-a fost închinat.
Dacă „munca obștească” era preferată celei profesionale, întrucât a arunca vorbe goale era mai ușor decât să lucrezi, butada „statul ne plătește statul” era la modă. Acest flagel al incompetenței și al amatorismului a devenit, cu timpul, dominant și riscăm să rămânem o țară de mâna a treia. Adevărata elită științifică nu este consultată de inși incompetenți, care cred că le știu pe toate și care ne-au dus pe marginea prăpastiei. Nu putem rămâne nepăsători în fața acestei situații și, dacă nu vom avea curajul s-o facem, atunci ne merităm soarta de eunuci și coțoflendri, vorba lui Florin Piersic.
Și atunci, în comunism, lumea formelor fără fond era la ordinea zilei, dar câteva domenii au reușit să o evite și, ca atare, învățământul nu numai că a fost mai bun, dar a fost și mai democratic, facilitând copiilor de oameni nevoiași să-și facă o profesie sigură. Pe alocuri am ajuns și la o înflorire remarcabilă, precum în teatru sau cinema. Munca și emulația științifică au făcut posibile existența unei edituri de elită, precum Dacia, a unei colecții de recuperări literare de înalt nivel (Restituiri), a unei vieți științifice în care ne-am integrat, prin pregătiri de ediții și cărți de valorizare a patrimoniului nostru cultural. Într-o epocă de opacitate și festivism, adevărata cultură și-a păstrat rigoarea și profesionalismul necesar.
Cercetare, presă și responsabilitate civică
Cum se împacă munca de cercetător cu activitatea jurnalistică și colaborarea constantă cu presa?
Încă din anii mei de formație la Timișoara am avut o aplecare specială spre cercetarea presei. Cât am lucrat acolo am făcut această ucenicie de cercetător de presă, fișând aproape toată revuistica locală; una dintre primele mele comunicări realizate acolo a fost dedicată stabilirii începuturilor acesteia în limba română. Tot atunci am descoperit colaborările lui Slavici și Macedonski la „Lumina” din Arad, așa că, după venirea mea la Cluj, astfel de preocupări au devenit curente, ducând la redactarea celei dintâi istorii a presei transilvănene, scoasă de sub infiltrațiile ideologice ale generalului Antip, singurul care preda un astfel de curs la „Ștefan Gheorghiu”, pus în slujba partidului unic.
Am publicat cartea în 1980, ca o replică la varianta ideologizantă a partidului. Aș zice că adevărata istorie a presei începe cu această lucrare din 1980, semnată cu colegul meu V. Tașcu, fiind cea dintâi lucrare de istorie a presei care a inclus și presa manuscrisă. Culmea este că, după ce o folosește din plin, titularul cursului de la Jurnalistică de la Cluj, Ilie Rad, uită să o recomande la bibliografie, într-un fel de bază de curs caraghioasă și incoerentă.
În anii postdecembriști, când am fost chemat să predau, am introdus cursul de istoria presei peste tot unde am predat: la Cluj, Târgu Mureș, Oradea sau Alba Iulia. Acestei discipline, față de care mă simt, în parte, un fel de părinte, i-am adus de-a lungul timpului o serie de îmbunătățiri, prin lucrări speciale și bine documentate, precum: Homo militans (2000), Presa românească și ideea națională (2002), Incursiuni în presa românească (2009), Panoramic jurnalistic (2011), Presa clujeană (2014), O revistă-tezaur: „Steaua mării” (2019), Areopag jurnalistic (2019), Presa Asociațiunii Astra (2022), Presă și diversitate culturală (2024) etc.
Adaug că, în paginile „Adevărului de Cluj”, pe vremea lui Ilie Călian și a Michaelei Bocu, am ținut, apoi în „Făclia”, mai mult de două decenii, rubrica „Cărțile clujenilor”. În ziarul dumneavoastră am ridicat și unele probleme de politică curentă, deoarece oamenii puși să conducă statul de azi nu au fost la înălțimea misiunilor asumate, ducând la decăderea valorilor morale și culturale. Nimic nu a mai funcționat bine, tineretul pregătit a luat calea străinătății, iar noi suntem reprezentați la cel mai înalt nivel de avortoni intelectuali de cea mai joasă speță. Am ajuns să fim ultimii la toate, iar râsul sinistru al unor caraghioși acompaniază, cu butaforia lor infantilă, procesul sărăcirii oamenilor, fapt care ne revoltă și ne indignează.
Amatorismul și lipsa de profesionalism s-au cuibărit peste tot, amenințând însăși ființa națională și condamnându-ne la sărăcie și impostură. Cred că presa este chemată să-și spună cuvântul cât mai ferm și fără ezitări, pentru a lichida total acest sistem clientelar, bazat pe îmbogățirea rapidă și furtul de la stat, de neconceput pentru valorile adevăratei democrații.
Articolul La aniversare: Mircea Popa despre cultură, presă și formele fără fond apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
