O stire. Veche. De prin… 1998. Mai exact 6 decembrie 1998. Evenimentul Zilei: Familia Zorba se intoarce la origini – Nepotii celebrulului Alexis Zorba, care traiesc in Iugoslavia, au obtinut in sfarsit cetatenie greceasca, relateaza AFP, citand declaratiile oficialitatilor din Grecia. Anna Gaiger si Vangelis Yanda, copiii Katerinei, fata mai mica a lui Zorba, care traiesc in prezent la Belgrad, au solicitat de mai multa vreme sa li se acorde cetatenia elena si in sfarsit dorinta lor le-a fost indeplinita. “Ei au acum cetatenie elena, insa va mai dura putin pana la terminarea formalitatilor, cand vor primi si pasapoartele”, a declarat ministrul grec de Interne. Viata lui Alexis Zorba a fost surprinsa de scriitorul Nikos Kazantzakis in cartea cu acelasi nume, aparuta in 1946, iar personajul a capatat celebritate mondiala dupa prezentarea filmului “Zorba Grecul” (1964) regizat de Michalis Cacoyannis, cu Anthony Quinn in rolul principal. Adica Zorba… a trait cu adevarat?! A iubit, a visat, a spus povesti minunate, a (mai ales) dansat, a calatorit peste mari si tari intocmai ca Sindbad Marinarul, eroul lui?! Mi-e greu sa accept aceasta varianta. Nu-mi pot inchipui ca omul, macedoneanul, personajul Alexis Zorba a fost ceva mai mult decat o idee, o scanteie, o minune a mintii lui Nikos Kazantzakis. Mi-e greu sa mi-l imaginez… cu carne si cu oase. Mi-e greu sa cred ca Alexis Zorba are (adica… a avut) si altceva decat… suflet. Ar fi… prea frumos, sa fie adevarat! In mod cert… daca N.K. -in conturarea marelui Alexis – ar fi pornit de la un personaj real, creatia lui literara nu si-ar pierde cu nimic din valoare. Ba dimpotriva. Felul in care faimosul scriitor grec te ia cu el direct din fotoliu in „marea aventura” din insula Creta, bucuria pe care ti-o produc gandurile si povestile pline de intelepciune si de originalitate, pe care Alexis Zorba, omul cu ochii tristi, batjocoritori si plini de ardoare ti le spune tie, cititorului, prin intermediul naratorului-personaj (caruia scriitorul nu-i da niciun nume, nu intamplator), starea de completa deruta ce te cuprinde imediat ce ai parcurs ultimele file ale cartii… ei bine, TOATE acestea iti dau dreptul sa-l admiri din tot sufletul si pe… creator. Altfel, putem cadea intr-o uriasa capcana: admiram creatia si uitam cu desavarsire de creator. Cine e si Zorba asta? ar putea intreba cineva care nici nu a citit cartea, nici nu a vazut filmul. Cei care au vazut pelicula din `64 ar raspunde imediat – Anthony Quinn. Nu, nu-i… Anthony Quinn. E un om cam la vreo saizeci de ani, inalt de statura, uscativ, ce sa mai… un lungan cat toate zilele, o namila deselata, un fel de Sindbad Marinarul… care porneste impreuna cu naratorul spre insula Creta, ca angajat al acestuia, deoarece stie sa prepare supa. Pentru stomac. Dar – mai ales – deoarece stie sa prepare supa pentru suflet. Asta a ghicit-o din prima clipa cel care – din dorinta de-a se indeparta de conditia de „soarece de biblioteca” – a inchiriat pe-un tarm al Cretei o veche mina de lignit parasita. Si… iata-i pe amandoi porniti in „Marea aventura”… Insula are infatisare paradisiaca. Viata pe care o duc cei doi, pagini intregi, este alcatuita din taifasuri, madam Hortense, munca in mina, planuri mari, portocale, masline, rodii, paine proaspata, oi sau miei la frigare de sarbatori, peste, vin, vise, idei… Pagini intregi sufletul iti este bucurat de replicile, de dansul salbatic, de povestile lui Zorba… sau de constatarile la fel de intelepte ale naratorului. Nu vreau sa rapesc nimanui placerea lecturarii sau re-lecturarii acestei carti. Cu toate astea nu pot sa ma abtin sa nu dau doua exemple. Zorba: Pentru ca se face treaba pe jumatate, imi spunea el uneori, ca-si spun oamenii oful pe jumatate, ca-s pacatosi sau cinstiti pe jumatate, d-aia e lumea in starea jalnica in care e acum. Mergi pana la capat, loveste cu putere, nu-ti fie teama, si vei birui. Bunului Dumnezeu ii e de-o suta de ori mai scarba de-o jumatate de drac decat de-un drac si jumatate! sau: – Iaca, raposatul bunicu-meu, zise el dupa o clipa, fie-i tarana usoara! Era un destrabalat, si el, ca mine; si cu toate astea, snapanul s-a dus la Sfantul Mormant si a devenit hagiu, Dumnezeu stie cu ce scop! Cand s-a inapoiat in sat, unul din cumetrii sai, un hot de capre, care nu facuse nimic bun in viata lui, i-a zis: „Ei, cumetre, mi-ai adus si mie o bucata din Sfanta Cruce a Mormantului? – Se putea sa nu-ti aduc? A zis bunicu-meu viclean. Cum era sa te uit taman pe tine? Vino diseara la mine, ia-l si pe popa sa-si dea binecuvantarea si ti-o dau. Adu si un purcelus fript si niste vin, sa cinstim treaba cum se cuvine”. Seara bunicu-meu se intoarce acasa. Taie din usa lui roasa toata de carii o bucatica de lemn, nu mai mare decat un bob de orez, o inveleste intr-un ghemotoc de calti, toarna deasupra o picatura de ulei si asteapta. Nu dupa multa vreme, iata-l si pe cumatru venind cu popa, cu purcelusul si cu vinul. Popa isi pune patrafirul si-si da binecuvantarea. Are loc inmanarea pretioasei bucatele de lemn, dupa care se reped cu totii la purcel. 
Ei bine, poti sa ma crezi, poti sa nu ma crezi, jupane! Cumatrul s-a ploconit in fata bucatelei de usa, dupa aia si-a legat-o de gat si din ziua aceea a fost alt om. S-a schimbat de nu-l mai cunosteai. A apucat calea muntilor, s-a unit cu armatolii si cu kleftii, a dat foc satelor turcesti. Alerga neinfricat prin noianul impuscaturilor. De ce s-ar fi temut? Purta o bucata din Sfanta Cruce la el, nu-l putea atinge glontele. Zorba izbucni in hohote de ras. – Ideea e totul, zise el. Ai credinta? Atunci o aschie de usa ponosita devine moaste sfinte. N-ai credinta? Toata Sfanta Cruce nu-i decat o usa ponosita. Naratorul: Iata adevarata fericire: sa n-ai nici o ambitie si sa lucrezi pe deselate, ca si cum toate ambitiile te-ar incerca. Sa traiesti departe de oameni, sa n-ai nevoie de ei si sa-i iubesti. Sa fie Craciunul si, dupa ce-ai baut si ai mancat bine, sa te vezi scapat de toate capcanele, sa ai deasupra capului bolta instelata, pamantul la stanga, marea la dreapta; si, deodata, sa-ti dai seama ca, in sufletul tau, viata a savarsit ultima ei minune: ca a devenit un basm cu zane. La un moment dat ajungi sa traiesti fiecare rand al cartii cu o placere atat de mare, incat ai vrea ca basmul sa nu se sfarseasca. Sau, cel putin, ti-ai dori ca eroii cartii sa sfarseasca frumos, ca-ntr-un basm: si au trait fericiti, pana la adanci batraneti… Cel putin eu asta mi-am dorit. Momentul uciderii vaduvei, de catre sateni, rupe vraja, distruge starea de poveste si te arunca direct in realitatea cruda, unde oamenii au trup, nu numai suflet, unde oamenii se folosesc de forta pentru a-si demonstra primitivismul, incapacitatea de a evolua, oricati Zorbi s-ar naste. Ajungi sa-i dai dreptate macedoneanului, care spune la un moment dat:… omul e o bruta… Moartea frantuzoaicei, a madamei Hortense, cateva pagini mai tarziu, din cauza unei raceli puternice, scenele de langa patul muribundei – cand bocitoarele abia asteapta ca aceasta sa-si dea sufletul, apoi cele in care fiecare satean fura ce poate de prin casa benchetuind apoi cu vinul si cu puii fripti din curtea acesteia (Babe, barbati, copii tasneau pe usa ca glontul, sareau pe fereastra, peste gard, isi dadeau drumul de pe terasa, ducand fiecare cu el ce apucase sa sterpeleasca: oale, cratiti, saltele, iepuri… Unii smulsesera din tatani usi si ferestre si le carau in spate…)… nu fac decat sa intareasca mesajul pe care aceasta carte doreste parca sa ni-l transmita. Care este acest mesaj? Nu altul, cred eu, decat cel prezent in urmatoarea discutie dintre protagonisti:… -Ce vorbeam eu alaltaieri, jupane? facu el. Voiai sa luminezi poporul, cum ziceai, sa-i deschizi ochii! Ei, iaca! Incearca sa-i deschizi pe-ai lui mos Anagnosti! Ai vazut cum statea nevasta-sa in fata lui si astepta poruncile, ca un caine care face sluj? Apuca-te acum si invata-l ca e o cruzime sa stai acolo si sa mananci o bucata din carnea porcului in vreme ce porcul e viu si geme in fata ta, sau ca muierea are aceleasi drepturi cu barbatul. Ce-o sa castige un amarat ca mos Anagnosti din toate palavrele tale lamuritoare? Ai sa-i pricinuiesti numai belele. Si maica Anagnosti ce-o sa castige din asta? O sa iste galceava, gaina o sa vrea sa devina cocos si toata ziulica n-o sa faca altceva decat sa se ia la harta… Lasa oamenii in pace, jupane, nu le deschide ochii. Daca-o sa le deschizi ochii, ce-o sa vada? Mizeria in care traiesc! Lasa-i incolo sa viseze mai departe ! Tacu pentru o clipa, se scarpina in cap. Reflecta. – Afara numai daca, facu el in cele din urma, afara numai daca… – Ce? Hai sa vedem. – Afara numai daca, cand ar deschide ochii, le-ai putea arata o lume mai buna decat lumea de bezne in care traiesc acum. Ai asa ceva? Un scriitor care nu-si poate depasi conditia de „soarece de biblioteca” nici macar pe o insula; un batran, un intelept, care nu se recunoaste invins de ani, pana in ultima clipa a vietii lui, traind ca si cum ar muri maine, muncind ca si cum ar trai vesnic; o cocota batrana- madam Hortense – care isi pierde tot farmecul cand devine (cel putin in mintea ei) altceva decat o fosta mare desfranata; un papagal care nu stie decat un singur nume: Canavaro; o vaduva ucisa pentru ca un baiat s-a sinucis din vina ei; o sleahta de calugari nebuni, perversi, senili; multe despartiri si nicio revedere. Cam asta este, pe scurt, romanul „Alexis Zorba”. Iar raspunsul cel mai scurt la intrebarea: cine este Zorba? l-a dat chiar el, personajul Zorba Alexis… Si eu, jupane, tot asa, am un diavol in mine, si-l cheama Zorba. Zorba dinauntru nu vrea sa imbatraneasca, nu, el n-a imbatranit, n-o sa imbatraneasca niciodata. E mancau, are un par negru ca pana corbului, treizeci si doi de dinti (32 la numar) si-o garoafa rosie dupa ureche. Dar Zorba dinafara s-a scorojit, parlitul de el, i-au iesit peri albi, s-a zbarcit, s-a sfrijit, ii cad dintii, si urechea lui cat toate zilele s-a umplut de firele albe ale batranetii, de par lung ca de magar.
