În urmă cu 85 de ani, Nord-Vestul Ardealului a sângerat dureros. Dictatul de la Viena, semnat la 30 august 1940 a creat cadrul pentru ca autoritãțile horthyste sã comitã atrocitãți inimaginabile în rândul românilor. Sute de persoane au fost omorâte pentru simplul fapt cã vorbeau limba românã. Rãnile de atunci continuã sã sângereze și acum, în timp ce unele cercuri naționalist-șovine maghiare fac eforturi disperate pentru a încinge spiritele în Ardeal și a crea condițiile pentru diminuarea suveranitãții statului român în zone locuite compact de comunitãți etnice minoritare.
La 30 august 1940 prin Dictatul de la Viena, impus de marile puteri fasciste, Germania şi Italia, delegaţia română formată din ministrul de externe Mihail Manoilescu şi Valter Pop, a fost obligată să accepte şi să semneze, la Palatul Belvedere din Viena, ”arbitrajul” prin care ceda Ungariei horthyste partea de nord-est a Transilvaniei.
În contextul politico-militar al anului 1940, când marile democraţii europene, Franţa şi Marea Britanie, nu mai erau capabile să-şi garanteze propriile graniţe şi deci nici nu se mai punea problema respectării tratatelor de ajutor reciproc semnate cu ţara noastră, România se găsea într-o situaţie de completă izolare între state revanşarde şi revizioniste.
Primul act al dramei pe care o traversa poporul român se consumase deja. Bazându-se pe prevederile Protocolului Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, URSS smulsese României, în urma notelor ultimative, din 26 şi 28 iunie 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord.
La 30 august 1940 se consuma al doilea act
La presiunile Germaniei care condiţionase ”garantarea” graniţelor României de satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei, ţara noastră a fost obligată, ca sub pretextul unui arbitraj, să cedeze 43.492 kmp cu o populaţie de 2.667.000 de locuitori dintre care 50,2% români.
Acceptarea dictatului de guvernul român s-a petrecut în condiţiile în care, aşa cum se arată în studiul elaborat de Marele Stat Major al Armatei Române: eram ”complet izolaţi şi lipsiţi de sprijinul material şi politic al oricărei puteri străine”.
Noua frontieră româno-maghiară a fost trasată de Hitler ”ca un pumnal în inima României”.
Se realiza nu numai controlul asupra petrolului românesc, vital pentru războiul blitz preconizat de fascismul german, ci şi acapararea crestelor Carpaţilor răsăriteni, creându-se o poziţie strategică deosebit de importantă pentru viitoarea ofensivă germană spre Est.
Trecerea Ardealului de nord în stăpânirea maghiară a însemnat, dincolo de sfidarea oricărei norme de drept internaţional, instaurarea în zonele respective a unui regim al terorii de masă. Barbariile au început din primul moment al ocupaţiei: crime, maltratări, expulzări, dislocări de populaţie, jaf economic, lagăre de muncă, maghiarizare forţată.
Armata Regalã Ungarã responsabilă de atrocități
La toate crimele și holocaustul împotriva populației românești a participat, conform unui plan comun de exterminare, Armata Regalã Ungarã, prin unitãți și sub-unitãți dislocate în teritoriu.
Județul Sãlaj a primit primul dezlãnțuirea trupelor horthyste. Aici au avut loc 436 de crime bestiale, 235 de schingiuiri și 978 de arestãri. În județul Someș s-au înregistrat 38 crime bestiale, iar în Bihor 151 de persoane au murit pentru cã s-au nãscut români. La Satu Mare au fost asasinați 28 de români, iar la 164 au fost schingiuiți.
Situația a fost similarã și în județele Trei Scaune, Ciuc, Nãsãud, Odorhei șI maramureș.
În județul Cluj, horthystii au trecut la masacrarea populațiie românești din localitãțile Huedin, Țaga, Sucutard și Mureșenii de Câmpie.
În ultimele douã localitãți, crimele asupra românilor fiind comandate de groful Wass Albert.
Conform sentinței Tribunalului Poporului Cluj din, în 13 martie 1946, Wass i-a ordonat, în luna septembrie 1940, locotenentului Pakucs sã execute cinci oameni din Sucutard: fostul primar român, Petru Mãrginean, Iosif Moldovan, surorile Estera și Rozalia Mihaly, precum și Ioan Cot. Primarul a fost eliberat, dar ceilalți au fost executați pe 22 septembrie 1940. Trupurile au fost îngropate într-o groapã comunã, pe raza comunei Țaga. Sãtenii care le-au deshumat, șase ani mai târziu, spun cã cele douã femei erau așezate pe spate, iar cei doi bãrbați deasupra lor. Sentința Tribunalului Poporului mai aratã cã Wass Albert a dispus asasinarea preotului greco-catolic Andrei Bujor din Mureșeniii de Câmpie și a familiei acestuia. Alți 11 oameni au fost executați în casa parohialã, dupã care au fost îngropați într-o groapã comunã sãpatã în curtea casei. De precizat este faptul cã instrumentarea cauzei în care Wass Albert era acuzat de instigarea la uciderea mai multor români s-a fãcut în aceeași perioadã cu procesul mareșalului Ion Antonescu.
Sentința Tribunalului Poporului de la Cluj a fost confirmatã de Tribunalul Internațional pentru Crime de Rãzboi. Prin sentința din 1946, Wass Albert era considerat „criminal de rãzboi”, hotãrîrea Tribunalului Poporului Cluj nefiind schimbatã nici pînã în prezent. Cei care pun la îndoialã vinovãția lui Wass Albert, un adevãrat terorist al toamnei anului 1940, pot vedea arhiva SRI, fond P, dosar 40022, vol. 3, p. 1-64.
Wass a scãpat de executarea sentinței întrucît, în 1944, a fugit, împreuna cu tatãl sãu, Endre, în Germania, iar în 1952, s-a stabilit în Statele Unite. Wass Albert, în vîrsta de 90 de ani, s-a sinucis în februarie 1998.
„Sãptãmîna neagrã” la Huedin
La Huedin, „Sãptãmîna neagrã” a început în 9 septembrie 1940, când au intrat ocupanții oraș.
Astfel, în seara acelei zilei, la masa de galã servitã în casa fraților Albrecht (Géza Lajos,Dezső și Ferencz) un ofițer al armatei de ocupație le-a dat de înțeles celor de fațã cã au la dispoziție douã zile pentru rãzbunare.
Încã din aceeași searã,grupuri de localnici maghiari, unii dintre aceștia organizați de mai mult timp,au spart geamurile de la casele mai multor români, printre care se aflau Aurel Munteanu, Andrei Alexandru și Petru Brîndaș. În dimineața zilei de 10 septembrie 1940, în curtea localnicului Ioan Negru-Ghiuța (zis Vila), primarul Andrei Alexandru a fost arestat, avocatul Eugen Moga și soția au fost bãtuți, iar premilitarul Ion Negru a fost spînzurat de picioare de un copac. Au mai fost reținuți și bãtuți N.Socolici, I.Furcovici, A.Creț, P.String și Vasile Popa (acesta a fost spînzurat de picioare).
Momentul culminant al acestor mãsuri represive a fost atins în ziua de marți, 10 septembrie 1940, cînd, dupã ora 12, în urma unor bãtai ce au durat mai multe ore, au decedat protopopul Aurel Munteanu și plutonierul de poliție Gheorghe Nicola. O altă victimă a fost Onița Negru.
Aceastã femeie, mamã a șapte copii, dupã ce și-a pus la adãpost familia la Boci (sat din apropierea Huedinului), s-a întors în Huedin și, aflînd cã îi este ocupatã casa de armata ungarã, s-a plîns noilor autoritãți, însã fãrã succes.
Mergînd la locuința ei din Strada Mare nr.26, a vãzut cã armata de ocupație, care rãmãsese în Huedin, se instalase în gospodãria ei, organizînd aici bucãtãria. La puțin timp, Onița Negru, în vîrstã de 47 de ani, era moartã fiind gãsitã de fiul ei Vila întinsã lîngã fântâna din curte. Era udã și se vedea o loviturã la tîmplã.. Acestuia i s-a spus cã femeia cãzuse în fîntînã, însã soldații foloseau în continuare apa din fântânã, fapt ce confirmã cã este vorba de un alt asasinat.
Conform datelor statistice oficiale primite de Secretariatul de Stat pentru Naţionalităţi, în perioada 1940-1941, au fost omorâte 919 persoane majoritatea români, peste 1.100 de schingiuiţi şi peste 15.000 de arestări. La masacru au participat trupe din armata maghiară, dar şi grupări de paramilitari precum ”Garda zdrenţăroşilor”, ”Vânătorii turanici” sau ”Ordinul vitejilor”. În 1946, mulţi cetăţeni de etnie maghiară care au participat alături de trupele horthyste la măceluri au fost condamnaţi de Tribunalul Popular. Aproximativ 100 de persoane au fost condamnate la moarte.
La Trăznea în județul Sălaj a avut loc unul dintre cele mai brutale masacre din perioada dominaţiei horthyste. Nu mai puţin de 93 de români au murit, ucişi cu bestialitate. Era 9 septembrie 1940 şi oamenii din Trăznea, fiind cald afară, se aflau la muncile câmpului. Atunci întră în sat batalionul 22 de grăniceri Debrezcen sub comanda locotenentului Akoszi.
Fără avertisment, soldaţii horthysti trag în tot ceea ce mişcă. Dezlănţuie un atac violent asupra populaţiei paşnice. Primii care-şi pierd viaţa sunt nişte copii cu vitele la păscut pe imaş. Nicolae Brumar, un ţăran despre care relatau ziarele româneşti în 1941, în special ”România nouă”, a fost executat pe câmp, alături de soţie şi cele două fiice.
Tot în Sălaj, la IP, nu mai puţin de 157 de români, de la copii de nici doi ani la bătrâni de peste 80 de ani, au fost măcelăriţi de armata horthystă, într-o tristă noapte de 13 spre 14 septembrie.
Peste 100.000 de evrei uciși
Dar nu numai românii au fost vizaţi de noua ordine maghiară. La sfârşitul lui aprilie 1944, în toate oraşele ardelene a început închiderea evreilor în ghetouri. Din vara lui 1944 au fost deportaţi, în lagărele germane de exterminare, 148.288 de evrei din care peste 100.000 au fost ucişi.
Reputatul istoric clujean Vasile Pușcaș susține în cartea „Dictatul de la Viena, Transilvania şi relaţiile româno-ungare (1940-1944)”, că divizarea Transilvaniei pentru a fi încorporată Ungariei prin dictatul de la Viena din 30 august 1040 a fost efectul metodei compensației folosită de Hitler în politica externă, însoțită de forțarea compromisului.
Expertul în afaceri europene și relații internaționale arată că pentru a-și atinge țelul în politica externă, Hitler apela la amenințarea cu folosirea forței și chiar a declanșării războiului.
Universitarul clujean remarcă faptul că deși statele europene au urmărit cu atenție felul în care Germania a abordat problema Transilvaniei, precum și relațiile româno-ungare în vara anului 1940, guvernul de la București a fost luat prin surprindere. După schimbarea de guvern de la București (6 septembrie 1940), generalul Antonescu și colaboratorii lui încă erau nedumeriți de decizia de la Viena (30 august 1940). Astfel că, la 13 septembrie 1940, se solicita reprezentanților diplomatici români din Berlin și Roma să aducă explicații la întâmplările care au dus la al doilea dictat de la castelul Belvedere din Viena.
Ocupaţia horthystă s-a încheiat la 25 octombrie 1944, când oraşele Satu Mare şi Carei au fost eliberate de Armata Română care, la 23 august 1944, întorsese armele şi intrase în coaliţia Naţiunilor Unite.
Teritoriul răpit la 30 august 1940 a revenit sub administraţie românească abia la 9 martie 1945, după şase luni de ocupaţie militară sovietică şi după ce la conducerea României, Moscova instalase guvernul condus de dr. Petru Groza.
Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947, dintre România şi Naţiunile Unite, consemna şi consfinţea revenirea nord-estului Transilvaniei la România.
Cosmin PURIȘ
Articolul Dictatul de la Viena: Pumnalul înfipt în inima României. 85 de ani de la teroarea horthystă din Ardeal apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
