Cum se nasc și se transformă spațiile publice? Ce rol joacă acestea în viața cotidiană, în identitatea urbană sau în mobilitatea pietonală? Arhitectul Vasile Mitrea — o voce avizată în domeniul cercetării și proiectării urbane, ne propune o incursiune atent documentată în istoria și evoluția spațiilor publice din Cluj-Napoca, de la grădinile și bulevardele secolului XIX până la scuarurile și amenajările contemporane. O privire amplă asupra felului în care orașul și locuitorii săi s-au regăsit, de-a lungul decadelor, în acele locuri comune care dau sens și respirație vieții urbane.
Piețele ca spațiu public prin atributele lor, în multe cazuri, pot deveni „cartea de vizită” a orașului. În general sunt un spațiu al comunicării dintre membrii comunității (sau cu cei în tranzit) un spațiu al democrației fără discriminări (etnice, sociale, de vârstă) și chiar o oglindă a vieții urbane. Dar pot pune în evidență și istoria (ca martor al etapelor parcurse) și tradițiile, devenind astfel un atu identitar. Pentru a percepe rolul acestor componente în evoluția structurii urbane, propun înscrierea lor în etapizarea, desigur subiectivă, de la începutul acestui articol. În prezentarea ce o voi face în continuare, nu mă voi referi la detaliile ce le individualizează, ci voi avea în vedere mai ales rolul lor în structura urbană și ceea ce le detașează de celelalte spații publice.
Dacă vizăm piețele apărute înaintea Primului Război Mondial, respectiv Muzeului, Unirii, Mihai Viteazu, Gării, ele au apărut datorită unor necesități ale comunității, primele două fiind destinate practicilor religioase ale bisericii Sf. Mihail, edificată în 1315 și a Mănăstirii Fransciscane edificată în 1454.
Piața Abatorului
În etapa socialistă, prima inițiativă a fost Piața Abatorului, care și-a datorat începutul ca urmare a necesității realizării unui fond locativ mai consistent, deoarece perioada „plombărilor” începută după al II-lea Război Mondial, era ineficientă ca volum față de cerere. Grupajul de blocuri realizat în fața abatorului comunal, urma să ofere locatarilor nu numai apartamente ci și unele servicii (prin parterul blocului „bară” de la sud cu 5 niveluri). Realizarea începută în anii 1962-1963 (pe baza „detaliului de sistematizare” conceput de arh. Ion Stanciu și continuat de arh. Augustin Presscan) va continua cu apariția primului „turn” clujean (arh. Ioan Șovago), P + 11 etaje, realizat în 1963. Piața își va defini personalitatea după evacuarea abatorului (unde se va dezvolta ulterior grădina de agrement a „Feroviarilor”) și începerea amenajărilor, dar în prezent asistăm la reconsiderarea frontului nordic.
Intenția lui Iuliu Hațieganu se materializează
Dacă piața anterioară se năștea dintr-o necesitățile locative, Piața sporturilor, va da viață unei intenții din 1932, când prof. univ. Iuliu Hațieganu se va preocupa de realizarea actualului Parc Sportiv universitar, unde educația fizică primea și ea o locație. Materializarea însă a acestei intenții a profesorului se va realiza abia în anii 1960, respectiv prin apariția Sălii Sporturilor/ 1963 și apoi a piscinei în 1965. În timp piața, datorită profilului, va deveni un punct de interes (în prezent fiind și locația unor manifestări anuale) și va beneficia de unele amenajări, iar prin Aleea Îndrăgostiților se va conecta cu Parcul Sportiv. La rândul lor, Piața Liebknecht nu va fi materializarea unui proiect dedicat, iar Piața Napoca va deveni spațiu public, după realizarea aici a hotelului Napoca (1970) și amplasarea în 1978 a monumentului „Horea, Cloșca și Crișan” (sculptor Ion Vlasin). În schimb centrul cartierului Zorilor-nord va fi sursa unor intervenții majore.
Piața Cipariu
O piață ce a avut mai multe destinații în timp este Piața Cipariu/ ce ocupa azi un fost teren de instrucție militară (Trancsin Var) ce va deveni apoi spațiu pentru activități comerciale. În 1892 spațiul era aproximativ conturat și străbătut de mai multe ulițe apoi, în 1937 va fi ocupat în întregime de locuințe modeste. Între anii 1939-1980 va începe demolarea acestora considerându-se o zonă compromițătoare pentru oraș (fiind în continuarea axei majore P-ța Avram Iancu – Piața Ștefan cel Mare). Amplasamentul va fi râvnit pentru mai multe investiții, iar primul obiectiv ce urma să devină o prezență va fi Casa de Cultură a Sindicatelor. Între timp piața va fi considerată și un nod important pentru circulația auto, iar Casa de Cultură urma să se înscrie în noul context. De asemenea amplasamentul pieții va sta în atenție și pentru amplasarea aici, într-un cadru adecvat, a monumentului Ostașului Român dar locația a fost vizată și de amplasarea Centrului Politico – administrativ. În 1991 se va solicita un amplasament pentru realizarea catedralei greco-catolice (ce va fi tema unui concurs național). Episcopia va opta pentru varianta propusă de arh. Amitroei Mircea și va începe execuția (ce continuă și azi) dar un proiect vizând organizarea pieții în varianta Buzuloiu (arh. Mitrea Vasile), nu s-a realizat, iar un studiu pentru varianta arh. Mircea Amitroaei nu a intrat în atenția beneficiarului. În prezent amenajarea spațiului adiacent catedralei este încă nedecisă.
În cazul centrului de cartier din ansamblul Zorilor nord (actuala str. Louis Pasteur), preocuparea a fost ca de-a lungul unei anexe generoase ca profil, să se amplaseze spații comerciale și serviciile pentru locatarii din cele două ansambluri nord și sud (arh. Tudose Emanoil).
Spațiile publice între istorie și strategie
Am semnalat că majoritatea spațiilor publice și-au datorat apariția unor necesități de etapă, unor conjuncturi sau implicarea acestora (mă refer la acele rezultate dintr-un concept urbanistic propus prin proiecte) în deziderate ale evoluției structurii urbane. Dar apare întrebarea, și mă refer de data asta la piețe: care ar trebui să fie atitudinea față de aceste mărturii (din diverse unghiuri de vedere) ale istoriei orașului? Desigur cele ce au intrat deja în categoria „patrimoniu” pretind în mod deosebit o atenție aparte care nu trebuie însă să excludă apariția în spațiul existent, a unor activități (comerciale, culturale sau servicii etc., neagresive) care să diminueze un posibil abandon de către locatarii zonei.
Deplasând interesul spre viitor (dar nu prea îndepărtat, având în vedere ritmul alert al actualei civilizații), politica urbană trebuie să nu neglijeze statutul unui posibil pol de interes regional sau chiar național, evoluția în timp a structurii urbane (concentrată; tentaculară; polinucleară/satelitară), starea de viabilitate funcțională a unor zone ale orașului (și ca posibile reconsiderări ce ar putea oferi locații noi pentru unele necesități, inclusiv piețe/nuclee urbane) și, desigur, viitorul statut al actualelor spații publice, respectiv: conservarea celor ce au deja un statut de patrimoniu (Unirii, Muzeulul și cuplul Avram Iancu – Ștefan cel Mare); întreținere, cu intervenții minore de vitalizare (Lucian Blaga, Napoca, Sporturilor, Zorilor); adaptare la noile condiționări (1Mai, Gării și chiar Mărăști) prin regenerare.
O politică urbană calată pe aceste deziderate, pretinde deja lansarea comenzilor pentru studii polivalente, care să ofere argumentele necesare pentru o opțiune sau alta.
„Concertizare”
Studii va pretinde și posibila evoluție a orașului de la sfârșitul acestui secol, cu multe semne de întrebare având în vedere globalizarea, schimbările climatice, condiționările ecologice și altele (cazul relației creștere-densificare) sau evoluția individului contemporan cu aspirațiile sale (vezi relaxarea fizică și psihică de exemplu).
Iar în politica urbană pe termen scurt, nu poate fi neglijată așa numita „concertizare”, ce pretinde, spre reușita ei, ca opțiunile să fie rezultatul unui dialog între specialiști, comunitate, administrație și prezența aleșilor politici. O asemenea „concertare” de mixitare a intereselor pe diverse paliere a fost experimentată la Stockholm în anii 2000 („sociotopul”).
Arhitect Vasile MITREA
Articolul Piețele publice din Cluj-Napoca: între memorie urbană și viitor funcțional apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
