Dacă Franz Kafka ar trăi în România zilelor noastre, probabil ar renunța la literatură și ar considera că realitatea administrativă i-a plagiat deja opera. Universul kafkian nu este populat de monștri, ci de funcționari, de proceduri opace și de o arhitectură a puterii concepută pentru a fi pretutindeni și nicăieri. Trăim într-un Castel duplicat la scară națională și locală, un sistem teoretic perfect în abstract, dar care, în concret, funcționează ca o mașinărie de tocat identități. Suntem educați în spiritul unei supuneri față de Dosar și Ștampilă, iar dacă vreunul dintre noi, printr-un accident de luciditate, îndrăznește să denunțe coerciția ontologică exercitată asupra noastră, este imediat excomunicat simbolic. Devii „nebunul”, „visătorul” sau, mai grav, „disruptivul”, pentru simplul fapt că refuzi să validezi, prin tăcere, absurdul.
Cât de absurd este, așadar, sistemul? Absurdul nu este o defecțiune, ci însăși inima sa pulsândă. A vorbi despre „reforme administrative” în structura actuală este un act de naivitate politică, ipocrizie cinică sau pur și simplu răutate, dacă o faci conștient. Sistemul nu funcționează pe principii meritocratice sau de eficiență, ci exclusiv prin etichetă, ritual și o structură piramidală de vasalitate.
Articolul Castelul de dosare: Cum supraviețuiește absurdul sub masca „reformei”? apare prima dată în ziarulfaclia.ro.