Dezacordul fundamental al căutărilor noastre se regăsește concentrat în polarități axiologice: bine rău, drept-nedrept, frumos-urât. Încorsetați de pre judecata dualismului existențial, sufocăm ființa și o obligăm să disece orice persoană, fapt, lucru, eveniment în două părți diametral opuse: angelicul și demonicul. Nu avem papile gustativ-spirituale pentru a detecta unicul condiment real mente esențial: sarea frumos-ului.
Credința – o balanță între har și libertate
Deschiderea largă a credinței vine din această balanță între har și libertate și felul cum o metabolizăm în viața noastră. Contrar realității concurențiale, în viața spirituală nu contează doar rezultatele, ci contează modalitatea în care ne construim și îngrijim sufletul. Propoziția aceasta nu ne conduce către o sinonimie cu zona motivațională. Pe drumul crucii rezervat fiecărui creștin cresc pălămidele incertitudinii și ale căderilor, ale răstimpurilor de cugetare, resemnare și analiză.
În mod constant, evident și implacabil, libertatea va con cura cu condiționarea, harul cu iluzia harului, dreptatea cu justițiarismul, activitatea cu activismul, precizia morală cu relativismul, zâmbetul cu lacrima. Să lăsăm în întinderea nesfârșită și neștiută a sufletelor noastre să coabiteze aceste realități și să le angrenăm într-o directă și personală conecta re cu Dumnezeul Cel viu. Sinceritatea atașamentului față de rugăciune și viață spirituală, cu tot ce implică acestea, întrețin în interiorul nostru tonusul necesar supraviețuirii mundane sau, într-o exprimare mai pretențioasă, Viața vieții se naște într-o luptă, Împărăția Cerurilor se ia cu sila (efortului).
Pogorârea Duhului Sfânt – revărsarea harului peste lume
Aici intervine evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt, Duh Sfânt care irumpe și naște Biserica ca o dimensiune nedespărțită de faptul cotidian, iar clericii și credincioșii se scufundă într-o inundație îmbelșugată de har. E dificil, incomplet și nefericit să expui trăsăturile acestei sărbători așa cum se reflectă în sufletul fiecărui credincios. Vino și vezi este chemarea, răspunsul și descrierea singură posibilă. Asta nu înseamnă că Biserica e o instituție a trăirismului manipulant, lipsit de cerebralitate, un extaz necontrolat care a prelucrat masele. Biserica e o naștere din nou a universului care validează și se validează pe sine prin Rațiunea rațiunii care este Hristos. Biserica înseamnă libertatea creației și a creaturii. De aceea, putem broda pe marginea acestui adevăr. O descoperire perpetuă și liberă a cosmosului. Sarea ce nu se va altera. Premisele existenței umane pot fi zărite în capilarele sufletului, în lumina irisului. Insesizabile pentru cei ce-ți alimentează ființa cu adrenalina corupției spirituale („mai trebe’ și de’astea”), frumos–ul și nevoia de frumos prevalează în noi. Am ales să trăim pentru simplul, banalul, accidentalul, dar în același timp incendiarul, realul, unicul fapt că e frumos.
Taina frumuseții
Între doi tineri nu poate fi ceva decât frumos. Ei aleg, ca și noi de altfel, în virtutea frumos-ului și nevoii de frumos. Îi mânjim repede cu noroiul păcatului fără să ne amintim că niciodată nu le-am vorbit de gradele de comparație ale frumos-ului: Raiul e cel mai frumos „loc” al existenței. Hristos e cel mai frumos om. Noi suntem creați după chipul și asemănarea Lui și suntem purtători de Hristos, hristofori, iar menirea noastră e vocația frumos-ului. Dinamitați stâncile indiferenței ca să revelați comoara lui „a fi ”, iar „a fi ” nu e decât frumos. Iadul e cel mai puțin frumos „loc” . Păcatul e cel mai puțin frumos eveniment al vieții noastre. Alegeți ceea ce e cel mai frumos și-L veți alege cu siguranță pe Dumnezeu. Ne va elibera de întunericul disperării fără final și fără sens. Suferințele noastre vor primi alt orizont de așteptare. Ne va fi oferită gratuit realitatea simplității arzătoare și devorante a unei icoane bizantine ce ne învăluie, ne însuflețește cu ale sale pnevmatice limbi ca de foc. Totul va fi har.
Meditația
„Nu e de-ajuns să ne uimim de locurile care ne par atât de sigure, trebuie să urmeze o luptă, ca în fiecare clipă a vieții noastre să fi m ceea ce suntem în momentele mai bune, și atunci treptat vom arunca de pe noi tot superficialul și vom deveni mai reali și mai adevărați (frumoși, n.n.); după cum Hristos este Însuși adevărul și realitatea Însăși, așa și noi să devenim tot mai mult și mai mult ceea ce este Hristos. Lucrul nu constă într-o imitare exterioară a lui Hristos, ci în faptul că în interior este El. Imitarea lui Hristos nu e o copiere externă a purtării lui sau a vieții lui; aceasta e o luptă grea și compli cată…” (Antonie de Suroj , „Școala rugăciunii”.
Pr. Dr. Adrian-Eugen Truța
Articolul Sarea frumos-ului apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
