În foarte scurt timp debutează ediția cu numărul 27 a Festivalului Internațional Enescu.
Continuăm astăzi mini-serialul în care ne-am propus un circuit în istoria festivalului, artiști care dau strălucire muzicii, cu dirijorul Wilson Hermanto, dirijor principal invitat al Orchestrei de cameră Cameristi della Scala.
Wilson Hermanto a obținut diploma de dirijor la Manhattan School of Music (S.U.A.). Ulterior s-a perfecționat cu Carlo Maria Giulini la Scuola Musica di Fiesole (Italia), cu Seiji Ozawa la Tanglewood Music Center (S.U.A.) și cu Pierre Boulez la Academia Festivalului de la Lucerna (Elveția). A dirijat orchestre importante, cum ar fi Cleveland Orchestra, London Philharmonic Orchestra, Orchestre Philharmonique de Radio France, Orchestre National de Lyon, Orchestre National du Capitole de Toulouse și multe altele, colaborând cu soliști renumiți precum Maxim Vengerov, Lang Lang, Gautier Capuçon, David Fray, Till Fellner, Alexei Volodin, Sergei Babayan, Carolin Widmann și mulți alții… Interviul de față a fost realizat în septembrie 2023, ediția cu nr 26.
Maestre, background-ul Dumneavoastră muzical vine din meseria de violonist. De ce, când și cum ați trecut la dirijat?
Wilson Hermanto: Întotdeauna am crezut că pentru a fi un muzician complet, nu ajunge să cânți o singură linie muzicală. Cu vioara, oricât de frumos ar fi instrumentul, ești limitat doar la a-ți cânta știma. Am crescut iubind atât de mult un repertoriu divers și pentru a fi implicat într-un repertoriu care necesită forțe mari de muzicieni, trebuie să îmbrățișezi o altă specialitate muzicală și, în acest sens, dirijatul a venit foarte natural pentru mine. Când aveam aproximativ 12 sau 13 ani, în timp ce copilăream în Indonezia, am văzut un videoclip cu Leonard Bernstein dirijând Simfonia a II-a de Mahler și, încă îmi amintesc, am fost atât de cucerit de el și mi-am spus la acea vârstă că dacă muzica poate fi atât de puternică, vreau și eu să trăiesc în muzică și să-mi împărtășesc pasiunea cu cât mai mulți oameni posibil. Am plecat în Statele Unite studiind vioara la Conservatorul de Muzică Peabody și încet-încet am început să învăț să dirijez. Am cântat multă muzică de cameră, deci a fost un proces natural, pur și simplu pentru că îmi plăcea repertoriul muzical. Așa cum v-am spus, există atât de multe varietăți de repertoriu, fie că este vorba de simfonic, operă, oratoriu/masă, sau repertoriu de orchestră de cameră sau chiar ansamblu mic, împărtășind pur și simplu muzica cu cât mai mulți oameni posibil. Acesta este scopul și pasiunea mea.
Fiecare dirijor arei o viziune globală asupra repertoriului abordat. Cum este la Dvs?
W. H.: Da. Întotdeauna îmi pun întrebări. Pentru repertoriul pe care l-am studiat și interpretat de mulți ani, revenind la el mereu, îmi amintesc anumite lucruri, dar pun și ceva nou, descopăr ceva nou, deci este un proces constant. Nu există interpretarea ideală. În viziunea mea cu fiecare grup, fiecare orchestră, fiecare țară în care merg, indiferent cât de mult am făcut o piesă, descopăr întotdeauna ceva nou. Chiar și cu aceeași orchestră, dacă cânt o piesă muzicală de cinci ori la rând, fiecare seară este puțin diferită. Este firesc. Nu suntem roboți, așa că trebuie să simțim momentul, adrenalina noastră și cea a muzicienilor; a face muzică este ceva foarte uman. Publicul joacă de asemenea un rol important, pentru că publicul dă energie; acustica sălii și momentul în sine, ne dă ceva diferit în fiecare moment din viața noastră.
Ca dirijor sunteți în fața orchestrei, publicul este în spatele Dvs.
W. H.: Simți energia publicului. Absolut! Simți concentrarea publicului, simți energia sălii în sine. Fiecare sală are un suflet aparte, așa cum Ateneul este o sală cu o mare istorie. Au venit aici Enescu, Celibidache, atâția alți mari muzicieni. Spiritele lor sunt aici.
Ca fost violonist, cum vă asigurați că concertmaestrul este prietenul dvs., nu dușmanul dvs.?
W. H.: Chimia este ceea ce contează atunci când îți faci munca, fără să spui multe cuvinte. Dacă atât concertmaestrul, cât și restul muzicienilor se simt bine cu modul în care abordez muzica și se simt capabili să se exprime liber, fără a se simți ca într-o cămașă de forță, atunci ne simțim cu toții într-o atmosferă bună împreună. Din nou, acesta este un proces: ai repetițiile, uneori trebuie să vorbești, dar, în general, când dirijez iar ei cântă, sentimentul este întotdeauna pozitiv. Nu ar trebui niciodată să-i faci pe muzicieni să se simtă plictisiți sau să simtă o neplăcere în a își face treaba. Este o misiune, dar care se face cu energie pozitivă și aceasta este, cred, cheia unei relații bune – cu oricine.
Ca în ultimele câteva ediții, și anul acesta anvergura Festivalului Enescu va trece Carpații, unele din formațiile artistice prezente la București concertând și în alte orașe importante ale țării. (Festivalul Enescu la Cluj va fi reflectat în paginile Făcliei de Demostene Șofron). Articolul următor al mini-serialului nostru se va referi exclusiv la ediția 2025, urmărind o trecere în revistă a valorilor prezent
e.
Matei Pop
Articolul Festivalul Internațional George Enescu-pagini de istorie Wilson Hermanto: Fiecare sală de concerte are un suflet aparte apare prima dată în ziarulfaclia.ro.