Institutul Cultural Român are nevoie de o reformă profundă, nu de o simplă mutare administrativă. Fostul președinte al ICR, profesorul Andrei Marga, avertizează că trecerea Institutului în subordinea Ministerului de Externe nu va rezolva problemele structurale care împiedică promovarea autentică a culturii românești în lume. Într-un interviu acordat ziarului Făclia de Cluj, profesorul Andrei Marga susține că instituția suferă de partizanat politic, selecție clientelară de personal și absența unei strategii coerente de diplomație culturală. Soluția, spune fostul ministru de Externe, nu stă într-o nouă subordonare birocratică, ci într-o reorganizare radicală, care să scoată ICR din jocurile politice, să aducă în prim-plan valoarea reală, și să repoziționeze cultura română în contextul transformărilor globale.
Rep: Domnule profesor, s-a pus în dezbatere publică statutul viitor al Institutului Cultural Român, iar una dintre propuneri vizează trecerea acestuia în subordinea Ministerului de Externe. În calitate de fost președinte al ICR. cum vedeți acest demers și dacă prin trecerea în subordinea MAE Institutul își va mai putea îndeplini misiunea în contextul provocărilor contemporane?
Andrei Marga: Cultura nu este, așa cum mulți o înțeleg, o manifestare secundară a oamenilor – după ce economia se impune, iar politica imprimă direcția sau după ce oamenii se îndestulează și s-au poziționat față de putere. Cultura creează orizonturi și motivații și poate ameliora economia și politica. Carențele culturii le afectează pe ambele.
Abordarea mea a culturii a plecat mereu de la trei premise. Prima este aceea că în orice acțiune din societate este implicată cultura. În anii nouăzeci, de pildă, era evident că a avut loc o „cotitură culturală”, în virtutea căreia s-au produs schimbări majore. În definitiv, „cotitura culturală (cultural turn, kulturelle Wende)” explică ceea s-a petrecut benefic în Europa Centrală și Răsăriteană – înlocuirea „socialismului răsăritean”, cu „societatea deschisă”, în accepțiunea originară – societate în care individul își poate valorifica aspirațiile, capacitățile, sensibilitățile, cum spunea Henri Bergson, creatorul termenului. Am și consolidat acest punct de vedere (vezi A.Marga, Die kulturelle Wende, Cluj University Press, 2005). A doua premisă este că, atunci când vorbim de cultură, nu avem de a face doar cu literatura, ci, alături de aceasta, se cuvine să considerăm tehnologiile, științele, religia, artele, filosofia. În realitatea vieții, componentele culturii sunt multe și legate unele cu altele. A treia premisă constă în aceea că, în situația dată a României, este nevoie de etalarea a ceea ce cultura română are original, dar și de o stimulare și susținere a creației – ambele în forme instituționale noi și cu mijloacele timpului. Nu se poate afirma cultura națională cu poezie a experiențelor marginale, fie ea și corectă, cu proză care nu-și asumă cele trăite de oameni, cu monografii puține, cu o scriere propagandistică a istoriei, cu o eseistică belferească, cu prea puțină inovație.
De aceea, am salutat la timp înființarea ICR, în 1993. Într-o formă, un astfel de institut a mai existat în istoria României și există și în alte țări. La înființare, problema stringentă de rezolvat era de a face cunoscută cultura română, mai ales că evoluția țării, cu violențele de la trecerea la o nouă societate, cu confuziile primilor ani postdecembriști, cu dificultățile democratizării au creat impresia unei debusolări.
Nu scriu nicidecum istoria ICR – ar trebui să o facă cineva luând în seamă arhivele, în buna tradiție din alte țări, și nu pe impresii și zvonuri. Ceea ce am decis ca președinte al ICR este în documente și, deopotrivă, în volumul Sincronizarea culturii române. Un proiect (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2013), aflat în biblioteci.
Pentru a privi realist în viitor, o evaluare după toți anii este, însă, necesară. A reușit în timp experiența Institutului Cultural Român?
Am fost și sunt cât de poate de echitabil din motivul simplu că nu m-a interesat să lucrez în institut. Am sprijinit inițiativa ministrului culturii din 2012, care a argumentat concludent cât de mult se degradase acesta. În ceea ce mă privește, plecasem din țară și eram deja în Germania, cu intenția de a mă angaja într-un rost nou, când am fost înștiințat că Senatul României a decis numirea mea ca președinte al ICR. Mi-am spus încă o dată că nu am cum să dezertez, miza fiind, pentru mine și curentul din care făceam parte, normalizarea situației din România acelor ani, printr-o contribuție la schimbarea guvernării de la acea oră. Altfel, ICR nu mă interesa.
Evoc aici câteva argumente cât se poate de obiective ale evaluării mele, lăsând firește cititorului să judece mai departe. Unele sunt argumente care în activitatea și, în cele din urmă, în demisia mea au contat.
Chestiunea cheltuirii banilor în ICR era deja pe tapet și în rapoartele oficiale (Curtea de Conturi, de pildă). Documentele de arhivă arată că s-au cheltuit sume mari pe propaganda regimului. Cum s-a spus pe atunci, unii ajunseseră „abonați” la finanțări, încât la orice efort de normalizare organizau campanii pline de falsuri.
La venirea mea, Institutul era garnisit cu soții, nepoate, fiice, mai ales cu favoriți și „trimiși” ai diferitelor forțe. Iar presiunea la asemenea angajări a rămas mare. Am început înlocuirile prin concursuri, dar o astfel de acțiune nu atrage aplauze. Unele coterii au rămas active până azi.
Se iroseau bani în forme din care nu avea cum să rămână mare lucru. De pildă, se crease o rețea de edituri cliente în străinătate, care tipăreau cărți anodine, ce finalmente umpleau magazii, beneficiile împărțindu-se, într-un fel sau altul, cu unii din centrală. Mecanismul era același la angajarea în târgurile de carte. Ambasadorul unei țări mi-a și spus că oricum va trebui să aprob plata unei jumătăți de milion de euro pentru participare la un târg de carte, căci va face presiuni prin inși din sistem, cu care, evident, conlucra. Beneficiarii aplaudă de obicei cheltuielile în folos propriu.
Institutul a devenit în jurul lui 2008 principalul actor al alimentării cu falsuri și atacuri în străinătate la adresa alternativei politice din România. Acest obicei a căpătat contur și a adus daune. Nicio țară nu a făcut pași înainte înăbușind deschiderea și schimbarea cu astfel de manipulări.
Per total, evaluarea mea este că ICR nu a sporit substanțial prestigiul culturii române. Au fost, ca totdeauna, realizări punctuale, care țin, în fond, de valoarea unor creatori, nu de institut. Unul dintre scriitorii cei mai cunoscuți a și observat prin 2017 ceva complementar, ce nu a putut fi contrazis: niciun creator dintre cei promovați de institut nu fusese invitat să poarte o jumătate de oră de discuție la vreo televiziune semnificativă din alte țări.
Acestea erau fapte deja la ora la care am preluat ICR. Subordonarea față de comisii parlamentare, ai căror membri intraseră ei înșiși în jocurile profitului personal, nu le putea depăși. Când mi-am dat seama că nu se pot înfrânge situații de felul celor menționate, am comunicat unor senatori că plec și am demisionat. În volumul amintit se poate citi motivarea detaliată.
După părerea mea, problema nu este dacă Institutul Cultural Român să fie la Ministerul de Externe sau ceva autonom. Oricum, numirile de personal sunt sub condiția aprobării la minister. Ca și în alte instituții din România, problema este de a aduce în față valori reale din societate, care să decidă la stabilirea opțiunilor institutului. Am adus în consiliu la ICR vârfurile literaturii și artelor – de pildă, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Breban, Augustin Bucura, Radu Beligan și mulți alții. Am lărgit cât s-a putut de mult cercul selectării personalului. Problema cheie este și azi selecția pe ambele linii. Nu se poate face mare lucru în instituții cu sfătuitori și activiști fără consacrare.
Rep: Care este rolul diplomației culturale în aceste vremuri pline de turbulențe pe plan mondial?
Andrei Marga: Unii consideră diplomație culturală schimbul de idei, informații, valori și alte aspecte ale culturii, cu intenția de a promova înțelegerea reciprocă. Or, nu orice schimb de idei este diplomație. Se știe prea bine că diplomația în miezul ei este competența de a promova obiectivele unei comunități în relațiile cu altă comunitate. Ea presupune o anumită informare, dar și abilități de interacțiune care slujesc scopul acelei promovări. Ca orice calificare, diplomația presupune competență, abilități de bază și valori. Este adevărat că din prima parte a secolului trecut s-a considerat că diplomația ar fi reprezentată de persoane acreditate și susținute de ministere de externe. În practica vieții, diplomația nu o exercită însă doar acești „diplomați”. Un om cu performanțe atrage mai multă reușită pentru o comunitate decât oricâți „diplomați” de profesie.
În timp, și în câmpul diplomației a avut o diferențiere. La diplomația politică, s-au adăugat, cu timpul, diplomația culturală, diplomația tehno-științifică și altele.
Diplomația culturală rămâne importantă, poate chiar crește azi în importanță. Mai ales în contextul în care mediatizarea s-a extins continuu și a ieșit din regulile clasice ale asigurării informării oneste a publicului, odată cu expansiunea manipulărilor. Nu se pot contracara mercantilizarea, politizarea rudimentară și relativizarea de azi a valorilor fără o diplomație de acest fel.
Doar că rezultatele diplomației culturale depind de calibrul celor care o exercită și de creativitatea din țară. Ca să fim lucizi, nu poți avea rezultate în România de azi când, așa cum se vede, se aleg și se numesc în demnități nu vârfuri profesionale ale domeniilor, ci inși care nu au studii în regulă, nu au absolvit la nivel ridicat școli și facultăți, nu pot prezenta publicațiile pe care le raportează și titlurile pe care le pretind. Mă și mir că principalii creatori și rectorii nu reacționează la confuzia de valori de pe scena vieții publice actuale. Și că unii care pretind blazoane aplaudă trecerea deciziilor țării în mâna diletanților.
Rep: În ce măsură poate fi Institutul Cultural Român un instrument eficient de promovare a diplomației culturale?
Andrei Marga: În starea în care l-am găsit în 2012 și în starea de astăzi, Institutul Cultural Român nu are cum să fie la înălțimea misiunii sale. Cultura însăși se cere reașezată într-un context de schimbare a lumii, încât un institut cantonat în vederi depășite și aranjamente adesea oneroase, în pofida alternativelor mai bune, nu duce decât în impas. Indiferent de alocarea sa la un minister sau altul, și acest institut are nevoie de o adâncă reanaliză și reașezare, de o reformă de concepție, de reorganizare, de personal, de activități. Este prea mare în societatea noastră de azi dezobișnuirea cu folosirea vârfurilor creative veritabile ale țării și cu deschiderea mentală spre schimbarea lumii, cu efectele negative de rigoare.
Rep: În perioada când ați condus ICR ați luat o serie măsuri menite să eficientizeze activitatea și să crească vizibilitatea culturii românești în lume. Dintre demersurile pe care le-ați făcut în vremea când ați condus ICR, câte au fost continuate?
Andrei Marga: Cât am exercitat funcția de președinte al Institutului Cultural Român am înlocuit desemnările discreționare în funcții cu concursuri. Am numit mulți oameni de valoare, iar pe mulți directori, adjuncți, specialiști i-am lăsat în procedură de numire. S-a elaborat și adoptat un nou program, axat pe acțiuni cu impact durabil. A început reconstrucția bibliotecilor românești și a prezenței românești în mari biblioteci. S-a restabilit primatul valorii autorului și a operei în fața oricăror altor considerente (vârstă, afinități etc.). S-a instalat o nouă înțelegere, lărgită a culturii – incluzând, de asemenea, științele și reflecțiile instituționale, filosofia și teologia. Un nou sistem de burse s-a pus în aplicare, iar o nouă geografie a institutelor culturale române în străinătate am lăsa-o în faza aprobărilor. S-a intrat într-o nouă interacțiune cu mediul economic, cu personalitățile și institutele din țară. S-a revenit la folosirea chibzuită a resurselor. S-a participat la târgurile majore de carte și a debutat revista românească de recenzii destinată străinătății. S-au făcut multe alte lucruri, în premieră. Un buletin informativ periodic a informat asupra lor. S-au lansat organizarea de librării românești în străinătate, crearea accesului online la fondul bibliotecilor autohtone, a platformei de comunicare globală a celor care folosesc limba română și altele. Nicio altă instituție publică a României nu s-a schimbat atât de mult, într-un timp atât de scurt.
Am fost și sunt de părere că deschiderea de librării de carte românească în mari centre costă mai puțin și este mai eficientă (aveam exemplul librăriei Poloniei, de la Paris) pentru răspândirea culturii române decât unele institute. Ca și permanentizarea de expoziții de artă plastică – pentru care obținusem un aranjament convenabil la Frankfurt am Main! Le-am propus acestea, dar nu s-au mai realizat.
Am fost preocupat să mut accentul pe valorificarea, împreună cu autorități locale, a unor creatori reprezentativi pentru cultura română: la Târgu Jiu pentru Constantin Brâncuși, la Bistrița-Năsăud pentru Liviu Rebreanu, la Mediaș pentru Hermann Oberth și inovatori ai tehnicii, la Timișoara pentru Janos Bolyai, la Brăila pentru mulții creatori ridicați din acele locuri, la fel la Iași, Suceava etc. Proiectul punea în joc și aducerea la normal a memorialelor din acele locuri, cu atractivitatea internațională de rigoare. Din păcate, egoismul, dar și ignoranța unor comentatori, a înfrânt o asemenea distribuire în teritoriu a eforturilor de afirmare a culturii naționale.
Proiectul unor volume reprezentative – de pildă 100 de inovații din Româna – inspirate de experiența altor țări, nu a mai preocupat, din păcate. Atunci s-a pus în mișcare ideea lansării pe plan internațional, a unor contribuții românești în design – ceea ce a reușit în parte, grație unei directoare de institut.
Am fost confruntat continuu cu trei impedimente. Primul provine dintr-o legislație care este atât de „originală”, încât nu are seamăn în țările europene. De pildă, nu doar consiliul de conducere, ci și conducerea executivă este multicoloră la ICR, ceea ce îngreunează decizia, iar trecerea prin comisii parlamentare a revocărilor din funcție nu se făcea nici în cazul, evident mai important, al ambasadorilor. Al doilea impediment provenea din restricțiile bugetare impuse în 2012-2013. Al treilea provenea din birocrația sufocantă a aprobărilor. Spre exemplu, deschiderea ICR Nürnberg – München, pentru care s-au primit acordul guvernului Bavariei, în decembrie 2012, şi, în zece zile, aprobarea Ministerului de Externe german, nu a mai primit atunci nici măcar răspunsul Ministerului român de Externe. Am lansat inițiativa unui institut român de cultură la Beijing, el s-a înființat după plecarea mea, dar apoi a fost lăsat să sucombe.
Rep: Cum ar trebui reformat acest institut?
Andrei Marga: Reformele sunt, în situația României de azi, oxigenul. Am menționat acțiunile de mai sus căci ele pot oricând intra într-o reformă bine gândită. Menționez aici doar încă patru aspecte ale necesarei reforme.
Reforma ar trebui începută cu scoaterea Institutului Cultural Român din schema partidelor și a administrației. La noi, se crede și astăzi că democrație înseamnă să pui, de pildă, din fiecare partid de la guvernare, secretari generali adjuncți în guvern – asemenea rezolvări nu se practică. Sau să subordonezi instituțiile, precum justiția, președinției!
Ar trebui lansată o dezbatere despre evoluția lumii și poziția României în interiorul acesteia. Cultura este spațiul gândirii creative, încât ar fi cazul unei eliberări a creației – inclusiv a creației critice față de stările de lucruri. Desfigurarea democrației, oportunismul cultural și confuzia actuală a valorilor nu aduc nimic bun.
Ar trebui aplicată o nouă politică de personal, care să ducă înainte și să fie inspiratoare pentru întreaga țară. Regula „orice post se ocupă prin concurs public, în care nu contează filiația și afinitățile politice, ci valoarea atestată de lucrări” ar trebui să devină sfântă.
Ar trebui scrisă, în sfârșit, istoria României. Faptul că nici la Centenar nu s-a putut scrie o istorie bazată pe exploatarea arhivelor, nu numai că întreține controverse sterpe în societate, în vreme ce evenimentele ar putea fi clarificate, dar împiedică din interior poziționarea țării în lume.
Azi trebuie, prin forța faptelor, recunoscut că tema prestigiului culturii române în lume a revenit cu acuitatea de odinioară. Precum în anii de dinainte de 2012, dificultățile de normalizare a justiției din România, slaba calificare a responsabililor ei și abuzurile lor, generează un prost renume pentru țară, chiar dacă românii sunt ca toți oamenii: la fel de doritori de libertate, de dreptate, de democratizare, de bunăstare. Nu are cum crește prestigiul culturii române când procurori și milițieni sunt din nou preocupați de îngrădirea libertăților și drepturilor cetățenilor și de stâlcirea democrației. Nu aduce prestigiu țării ceea ce s-a petrecut din decembrie 2024 încoace în instituții, ca urmare a unei justiții aservite „șefului statului” și serviciilor luate de acesta în subordine.
Interviu realizat de Cosmin PURIȘ
Articolul Reorganizare, nu subordonare. Andrei Marga propune resetarea Institutului Cultural Român apare prima dată în ziarulfaclia.ro.