Thinking about
M-am gândit– scrie Timothy Snyder- la poemul lui Shelley „Ozymandias”, în timp ce contemplam afișul cu Donald Trump care decorează acum Departamentul Muncii din Washington, DC. M-am gândit la ostenelile creației și la cele ale distrugerii.
Pentru un istoric al secolului XX, astfel de bannere amintesc de reprezentări similare ale lui Mussolini, deși cele italiene erau mai puțin urâte. Dar ceea ce mă lovește mai profund este contrastul dintre afiș și Departamentul Muncii. Trump poate să-și pună afișul pe clădire. Dar el nu ar fi construit niciodată un Departament al Muncii. Politica lui de acest fel doar distruge instituții. Poate să-și ia o zi liberă de Ziua Muncii. Dar nu ar fi creat niciodată o sărbătoare pentru cei care muncesc.
Ozymandias era numele grec pentru faraonul egiptean Ramses al II-lea. Și, pentru a fi corecți cu Ramses al II-lea, ar trebui să ne amintim că el a câștigat bătălii, a construit temple și a domnit timp de decenii. A condus un stat care a dăinuit milenii, atât de celebru încât Shelley și prietenii săi au putut scrie poezii despre el la milenii după dispariția sa.
Shelley ne reamintește că și cei mai puternici conducători și cele mai puternice state ajung la un sfârșit, iar această realitate finală și inevitabilă face zadarnică orice laudă.
Acea înțelepciune este începutul înțelegerii impasului nostru. Americanii se confruntă cu o situație extremă. Trăim într-un regim în care nu există creativitate între lăudăroșenie și deșertăciune. Nu este vorba că Trump construiește lucruri mărețe și se laudă cu ele, iar doar timpul va dezvălui tragedia inerentă a realizărilor umane. El se laudă cu distrugerea a ceea ce au creat alții.
Trump și Vance par să creadă că Statele Unite vor dăinui pentru totdeauna, indiferent de ceea ce fac ei. Dar niciun sistem politic nu este etern. Una este să construiești lucruri și să îți imaginezi că toți trebuie să se plece în fața lor la nesfârșit – greșeala poeticului Ozymandias. Dar este o greșeală și mai puțin iertabilă să crezi că distrugerea poate continua la nesfârșit.
Îngrijorarea mea privește integritatea Statelor Unite ca atare. Nu am ajuns la ea ușor și nu o exprim pripit.
În ultimele câteva decenii m-am gândit și am scris despre alternativele la democrație, despre eșecurile democrației, despre unde ne poate duce politica modernă și unde ar putea să ne ducă încă. ”Tărâmuri însângerate” a fost despre cele mai rele lucruri ale Europei secolului XX. ”Drumul spre nelibertate” a fost despre autoritarismul postmodern care apărea în anii 2010. ”Despre tiranie” a fost o încercare de a folosi lecțiile din trecutul tiranic împotriva aspirațiilor celor care ar construi un viitor tiranic. ”Despre libertate” a fost despre alte viitoruri, mai bune, posibile dacă înțelegem libertatea în modul corect și construim instituțiile potrivite în jurul ei. Este o carte de filozofie, dar și o carte despre America, și deci presupune existența continuă a Statelor Unite.
În circumstanțele actuale, viitorul Statelor Unite nu mai poate fi considerat de la sine înțeles. Scenariul negativ din ”Despre libertate”, și cred că scenariul negativ cel mai des imaginat, este că întreaga Americă va trece printr-o schimbare de regim către o ordine autoritară, fără stat de drept, fără mecanisme de control și echilibru, cu represiune permanentă a dizidenților, cu control informațional prin tehnologie, cu ignoranță programată prin școli și universități decimate și umilite, cu o economie controlată astfel încât ascensiunea socială să fie imposibilă și bogăția să rămână în mâinile oligarhilor apropiați de regim. Acesta este scopul celor aflați la putere, și avem dreptate să ne temem de el și să luptăm împotriva lui – mai multă dreptate, cred, decât realizăm.
Folosim expresia „schimbare de regim” prea des. Acea idee presupune că pământul, oamenii, instituțiile nu contează prea mult și că tot ce contează este ce se întâmplă la vârf. Un tip de regim pleacă, altul vine, iar țara rămâne. Dar nu asta ne învață istoria. Încercările de a schimba forma de guvernare din centru pot duce la disidență în centru, la tensiuni la periferie și la schimbarea percepției despre sensul întregului demers. Acest lucru este mereu adevărat, indiferent de ce tip de schimbare la centru vorbim sau ce țară avem în vedere. Integritatea unui sistem politic se sprijină pe anumite fundații, iar o încercare de a schimba totul din centru, mai ales una nechibzuită și ignorantă, poate submina acele fundații.
Trump își ia exemplul de la Orbán în Ungaria și Putin în Rusia. Dar Ungaria este o țară mică, cu o economie cam o treime din dimensiunea celei din Boston, Massachusetts. Rusia este o țară mare, dar baza ei de putere se află în două orașe și în controlul industriei hidrocarburilor. Ambele țări sunt foarte sărace comparativ cu Statele Unite și niciuna dintre ele nu are o tradiție semnificativă a federalismului, niciuna nu are o descentralizare a bogăției și a puterii. Regimul lui Putin supraviețuiește prin război nesfârșit, iar regimul lui Orbán prin transferurile de bani din partea Uniunii Europene. Memele folosite și trucurile aplicate la Budapesta și Moscova au o anumită utilitate în Statele Unite și sunt cu atât mai tentante pentru un președinte american care vrea să poată face ceea ce liderii maghiari și ruși au făcut: să redirecționeze fluxurile de bogăție către el însuși și cercul său apropiat. Dar aceste regimuri nu vor dura pentru totdeauna. Iar încercarea de a le imita în Statele Unite nu este doar autoritară, ci și distructivă.
Ce ține Statele Unite unite? Să las pentru un moment deoparte ideile mai înălțătoare despre Constituție și istorie și să rămân concentrat asupra acestor fluxuri de bogăție. Este vorba despre bani, așa cum sunt transferați de instituții, așa cum sunt justificați prin convingeri politice.
Statele albastre (conduse de democrați, n.r.) plătesc taxe către guvernul federal, care le redirecționează către statele roșii (conduse de republicani, n.r.). Alegătorii din statele roșii profită de această redistribuire, în timp ce afirmă (în majoritate, nu întreaga populație, desigur) că sunt împotriva unei astfel de redistribuiri și că sunt înșelați pentru că nu primesc destul. Guvernatorii statelor roșii (nu toți, dar mulți) împing logica sistemului federal la limită, tratându-se pe ei înșiși (nu Constituția, nu legea și cu siguranță nu contribuabilii din statele albastre) ca arbitru final al modului în care pot fi folosite taxele. Aceasta este o aranjare care, privită din exterior cu ochi reci, cu greu poate fi considerată naturală și sustenabilă. Funcționează doar pe baza unor presupuneri legate de natura guvernului federal ca întreg, presupuneri care acum sunt puse sub semnul întrebării. Ea depinde de faptul că politicienii și alegătorii din statele albastre acționează în numele a ceva dincolo de interesul personal îngust.
Una este, ca alegător dintr-un stat albastru, să știi că taxele tale sunt cheltuite în altă parte a țării. Dar este cu totul altceva să te temi că acestea vor dispărea pur și simplu într-o gaură neagră a corupției, precum cea care se creează acum la Casa Albă. Una este să crezi că taxele federale merită pentru că sunt cheltuite pentru a corecta inegalitățile în sănătate sau educație. Alta este să vezi guvernul federal răspândind boală și ignoranță. Una este să plătești taxe în fiecare an, știind că, în cele din urmă, puterea de la Casa Albă se va schimba la fiecare patru sau opt ani. Alta este să te confrunți cu un președinte care vorbește despre al treilea mandat. Una este să crezi că Constituția va păstra în cele din urmă țara. Alta este să recunoști că cei aflați la putere o disprețuiesc.
Trump și Vance pot distruge ceea ce au construit alții. Ei pot împinge regimul constituțional al Statelor Unite dincolo de punctul de rupere. Dar nu au o alternativă cu care să-l înlocuiască. Ei vor fascism și nu le pasă de moartea altora, dar nu vor să-și asume responsabilitatea pentru acea moarte. Pentru a obține ceea ce vor, după model fascist, va trebui, la un moment dat, fie să declanșeze un mare război extern în care să reușească să trimită tineri care îi contestă să moară, fie să folosească forțele guvernului pentru a ucide americani. Nu cred că vreuna dintre aceste variante va funcționa; Vietnamul și împușcăturile de la Kent State au avut efectul opus.
Nu cred, deși aș putea să mă înșel, că Trump și Vance ar încerca acest lucru; din moment ce ei înșiși nu cred în nimic, le va fi greu să facă acel pas următor al uciderii directe pentru a genera sens politic. Fasciștii vechi credeau că națiunile lor trebuie supuse unei competiții sângeroase pentru supremația mondială. Trump și Vance cred doar că americanii sunt idioți. Asta nu este același lucru. Nu este nici clar că armata ar accepta o asemenea întreprindere majoră.
Moartea pe care Trump și Vance o preferă, o cauzează și de care au nevoie este indirectă și pasiv-agresivă: prin distrugerea funcționalității guvernului generează suferință inutilă, pe care apoi o pun pe seama migranților și a afro-americanilor. Ei au finanțat ICE și au desfășurat Garda Națională pentru a-i descuraja pe cei dintre noi care văd logica. Aceasta este sadopopulismul lor, spațiul lor sigur.
Asta poate funcționa o vreme, dar poate funcționa pentru totdeauna? Unul dintre motivele de îngrijorare cu privire la viitorul țării este că Trump și Vance par să creadă că da.
Dacă ești un escroc de succes, nu vezi cu adevărat dincolo de granițele escrocheriei. De ce ar crede Trump că are nevoie să facă altceva decât să continue la nesfârșit escrocheria? Și-a transformat un set de abilități de divertisment în președinție. De ce ar crede Vance că trebuie să meargă dincolo de escrocherie? El a ajuns la viața lui ușoară de bărbat alb, bogat, furios, aproape-șef, datorită unei cărți pe care femei de culoare l-au ajutat să o scrie și datorită donațiilor politice de la un miliardar homosexual. Nu e de mirare că el crede că putem fi păcăliți la nesfârșit.
Dar, la baza unui cinism care pare fără fund, se află întotdeauna o anumită naivitate. Escrocheriile pot funcționa doar consumând resurse create în afara lor. Cu cât funcționează mai bine escrocheria, cu atât mai puține resurse rămân. Statele Unite există datorită schimburilor materiale bazate pe aranjamente instituționale întemeiate pe credință politică. Trump și Vance nu creează nimic din toate acestea; escrocheriile lor consumă totul. Dar, din interiorul escrocheriei, ei nu pot vedea asta. Și astfel vor continua, cu o lăudăroșenie și o vanitate tot mai mari, până vor ajunge la capăt.
Fiecare țară poate ajunge la un sfârșit. Cei 250 de ani ai Republicii Americane, pentru care Trump își arogă meritul pe acele bannere, reprezintă o cifră impresionantă, fără îndoială mai lungă decât existența multor state. Dar este departe de a fi „pentru totdeauna”, iar a crede în „pentru totdeauna”, a acționa ca și cum „pentru totdeauna” îți aparține, este o modalitate sigură de a chema pieirea. Trump și Vance nu vor învăța nici de la Ozymandias, nici de la istorie.
Dar pentru noi, ceilalți, există două lecții importante.
Prima este că rezistența este patriotică. Tot ceea ce facem pentru a ne opune autoritarismului american, facem nu doar în numele apărării libertății, ci și în numele păstrării Americii ca atare. În vârtejul distrugerii care are loc, este imposibil de știut ce se va fisura mai întâi și cum va începe prăbușirea. Dar ceea ce știm este că ceea ce urmează, America mai bună, se poate sprijini doar pe munca pe care o facem acum, pe binele pe care îl facem acum.
A doua lecție este că rezistența este constructivă. Poate părea dificil să te opui negustorilor de calamitate precum Trump și Vance. Nicio acțiune singură nu pare să-i oprească. Dar fiecare act de rezistență creează posibilitatea ca țara însăși să supraviețuiască, iar fiecare moment de speranță creează fundația pentru o republică mai bună. Acțiunile pe care le întreprindem trebuie să fie acțiuni împotriva, împotriva a ceea ce ni se face acum. Dar, prin natura lor, fiecare grevă, fiecare protest, fiecare act de organizare, fiecare act de bunătate și solidaritate sunt de asemenea acțiuni pentru, pentru un viitor în care Statele Unite continuă să existe și în care lecțiile rezistenței devin politica libertății.
HINT
Pentru ca Trump și Vance să obțină ceea ce vor, după model fascist, va trebui, la un moment dat, fie să declanșeze un mare război extern în care să reușească să trimită tineri care îi contestă să moară, fie să folosească forțele guvernului pentru a ucide americani. Nu cred că vreuna dintre aceste variante va funcționa.
AUTOR
Timothy David Snyder (născut la 18 august 1969) este un istoric american specializat în istoria Europei Centrale și de Est, a Uniunii Sovietice și a Holocaustului.
Articolul Granițele escrocheriei apare prima dată în ziarulfaclia.ro.