La 16 septembrie 2000 a plecat dintre noi unul dintre scriitorii care au marcat înnoirea poetică produsă de generația 70, din care a făcut parte cu strălucire și Ioan Alexandru. Legat cu mii de fire de regiunea din preajma Clujului, întrucât s-a născut la Topa Mică, și cu alte mii de fire de orașul nostru, unde și-a făcut studiile liceale și o parte din cele universitare, Ioan Alexandru rămâne o figură emblematică pentru generația sa, întrucât este poetul care a reînnodat legătura cu tradiția religioasă, cu sfințenia și smerenia insului apropiat de sacralitate și de vechile teme și motive liturgice, dar și cu omagierea în stil personal a istoriei neamului, printr-o imnografie specifică, ridicată la rang de canon literar.
Ioan Alexandru a pus în lucrare un vechi vis eminescian: acela de a orchestra o imnografie de aleasă ținută privind momentele voivodale mai importante din istoria poporului român. Această galerie de portrete esențiale, alcătuind un armorariu ilustrativ, o stematografie de tip iconostas, a momentelor importante din viața unui neam, aflate în strânsă legătură cu țările lor de baștină, „țări” care au jucat un rol important în coagularea neamului românesc și a constituirii statului național român. În acest context, Ioan Alexandru este creatorul unic al unei imnografii naționale, demne să contribuie efectiv la educația cetățenească a tineretului unui neam, spre a-l pregăti pentru responsabilitatea zilei de mâine. Trăind drama singurătății poetului în lumea socialistă, apoi, după schimbarea din decembrie, în calitate de mesager al viitorului într-un parlament al tuturor contradicțiilor, Ioan Alexandru a înțeles mai bine și mai profund ca alții menirea istoriei și a rolului ei formativ în momente de cumpănă și de tranziție prelungită. Apelul la această specie poetică vine și din vocația sa de cronicar și judecător al timpului său, întărită și de credința sa ortodoxă adâncă, fundamentată pe o tradiție de familie și pe o educație spiritual- umanist-ecleziastică, având vechi rădăcini în zona Dunării și a Carpaților.
Cultura sa sistematică din acest domeniu, așezând la temelia înțelegerii morale a lumii Biblia și tradițiile monahice ale neamului nostru legat de Bizanț și de moștenirea cărților sfinte, Ioan Alexandru decelează o nouă zonă de spiritualitate istorică în vocația voivodală a satului și țăranului român, pe care el dorește s-o implementeze atât ca o forma mentis, cât și ca o cale de re-generare a românismului care ne definește ca neam și rol istoric european. Apelul la moștenirea istorică atât de bogată și adeseori dureroasă din trecutul nostru oropsit, scindat în țări și țărișoare ocupate de marile imperii hrăpărețe din jur, l-a condus la opțiunea sa pentru această modalitate poetică, pe care ardelenismul său arhaic și congenital, pus în legătură cu o provincie pedagogică exemplară, care i-a modelat acel mod specific de a fi și de a răspunde la provocările istoriei, așa cum se poate vedea ea din misiunea vizionară asumată și din perspectiva integratoare implementată. Potrivit acestei viziuni arhitectonice ample, de cenotaf național, el a așezat în punctul de plecare al acestei filosofii pilduitoare, Imnele bucuriei (1973), spre a o încheia cu solemnitatea generată de Imnele iubirii (1984) și Imnele Putnei (1985, ca o reîntoarcere la altarul în care își doarme somnul Marele Ștefan, poetul așază stâlpii coloanadelor care să susțină acest arc de triumf, format din imnica țărilor care au reprezentat osatura istorică a acestui impresionant cenotaf. E de observat, prin urmare, că între aceste două extremități, la temelia cărora așază ca atitudini fundamentale a judecății valorice iubirea, omenia, sentimentul adânc de umanitate, el plantează, cum am mai spus, coloanele de susținere, reprezentate de Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1980) și Imnele Țării Românești (1981).
Fiecare dintre ele marchează la modul ideal creația unui imnograf de mare forță și vocație. Din sânul acestei viziuni integratoare se particularizează alte două cărți, una vorbind de Imnele Maramureșului (1988) și cealaltă de Imnele Putnei (1985), mărturisind în primul, dragostea nemărginită de țară, iar în al doilea, supunerea la sacralitate.
Imnele Maramureșului sunt din acest punct de vedere ilustrative pentru arta construcției poetice a imnografului. Aici poetul face dovada unei concepții vizionare de excepție având ca punct de plecare figura de legendă a lui Mihai Viteazul, urmat de alți câțiva mucenici ai neamului care presară drumul până la Alba Iulia, precum Baba Novac, Pintea Viteazul, Horea, vlădicul Inochentie, Avram Iancu, Ștefan Ludwig Roth, Șaguna, Bălcescu, Buteanu, Vasile Lucaciu, Doja, Iancu, Mircea, spre a rupe din când în când această vastă orchestrație cu câte un popas maramureșean, un imn de reculegere și slavă, cu o rugăciune bine aleasă. Cel dintâi moment de trecut glorios este reprezentat de Dragoș, urmat de Andrei Maramureșanu și de o ctitorie la Ieud,reprezentând locul unde s-au zămislit cărțile sacre ale limbii române, de acolo de unde și-au tras izvorul toposurile de adeverire, jertfă și înălțare sufletească ale Maramureșului, Moisei, Rohia, Bârsana, Săpânța. Sunt locuri binecuvântate îmbinând ritualul credinței, cu acela al patriotismului și dragostei de glie, față de un pământ de oameni vrednici și viteji, mari descălecători de țară. Pentru a înțelege mai bine legea și datina străbună, poetul ne oferă aici o spovedanie a unui om simplu în poezia Portret de maramureșan, și în cea colectivă, intitulată Oșeni. Prin ei se afirmă tradiția maramureșeană și se detaliază Fresca de la Bârsana și Ruga unui tată pentru urmașii săi care „să nu cadă în deznădejde mai mult/Decât lumina-n pâlpâire/ Dă-le curajul dreptății în zori/Și-al milelor seara în așternuturi”. Abia acum, la mijlocul ciclului, inserează prima poezie intitulată Maramureș, ca apoi, până la sfârșit să mai adauge alte zece poezii cu acest nume.
Fiecare dintre ele reprezintă o altă ipostază a spațiului mioritic, ținut de jertfă, loc de vitejii trecute, prezente și viitoare, câmp larg de spiritualitate creștină,ofrandă a rugăciunii, loc de rememorare istorică, tărâm al cutezanței istorice și a pedepselor discreționare ( „Moisei Messia, Maslu, Miruire”), a unui ținut de voivozi mândri și viteji, descălecători de țară, păzitori de spiritualitate bizantină străveche, ctitori de grai românesc, „Maramureș, marea noastră moartă”, adică vechi izvor de credință: „Pământul nostru cu rănile-n mâne/ Tot jupuim din el și tot rămâne/ Îl tot împingem de la munți la vale/ Dar în morminte dăm de catedrale”. Cel mai frumos dintre aceste imne este cel în care îl vede păstrătorul zestrei folclorice naționale, fusul sau „nodul” ce ne leagă de Bizanț, faimosul clopot al tăriei și redeșteptării: „Maramureș sat primordial/ Leagăn cât o iesle cuvioasă/ Clopotul din turlele pe deal/ Mută raiu-n fiecare casă.// Uriașe porțile la drum/ Cât îmi este vatra de uitată/ Un imperiu sângeră și-acum/ La icoana Maicii Preacurată.// Cât ne-a fost pământul de puțin/ Țintirim și câteva grădine/ Lângă pâinea înmuiată-n vin/ Voievod e sângele din mine.// Prin avere unde ne-am pătruns/ Prin coconi am îndrăznit ieșire/ Și prin rana care m-a ajuns/ Sunt mai blând c-o lacrimă-n privire.” În tărâmul de taină și de legendă al Maramureșului, Ioan Alexandru și-a fixat un loc de popas șu meditație la mănăstirea Rohia, unde a ridicat o casă, numită mai târziu Casa Poetului. Acestui topos ales i-a închinat cel puțin trei poezii, în care omagiază locul sacrosant: „Acolo-n sat mi-am înălțat sălaș/Casă de lemn pe zare transilvană/Pe trei ferestre trage din pridvor/ Lumina în ștergare la icoană”, ca, în altă parte, să înalțe glas de rugăciune alături de oamenii locului: „Între păduri de fag și de stejar/În Maramureșul de sărbătoare/Cu fața-ntoarsă către răsărit/ Rohia este maică născătoare.” Dintr-un Maramureș al tradiției și al credinței, poetul își înalță vocea (din „cuibul tău de flacără Rohie”) pentru binele și viitorul neamului, alinând suferința și durerea pricinuită de rănile istoriei din trecut. Încrezător în logosul civilizației cuvântului, venit să ne însămânțeze latinitatea din chiar perla culturii Răsăritului, din Bizanțul cărturăresc și luptător pentru religia creștină, poetul aruncă o punte de legătură dintre cele două tărâmuri încărcate de sfințenie : „Din munții Maramureșului pe vreme bună/ se văd în Bizanț cupolele Sfintei Sofia/ La stavropighia Peri monahii daco-romani/ Tălmăcesc pe limba lor Evangheliile și Liturghia”. Alteori, această miraculoasă țară îi apare purtând în ea suferința unor generații: „Mă uit la tine lacrimă profundă/ Cu nunțile și morții horea îndelungă”. Țară a colindelor și a jertfei, el e un ținut „de prescură sfântă ”, un ținut din care voivozii n-au lipsit niciodată , deoarece din bisericile de lemn ale lui a pornit „sacralitatea limbii române”, care va înflori mereu peste ani și timp, deoarece pământul său naște voivozii prezentului: „ Mai sunt încă voivozi în Maramureș/ Suflete foarte blânde minți fulgerătoare și reci/ N-au avut vreme destulă să ne spună/ Și irup printre noi în acest veac douăzeci.”
Poet al sacralității sufletului național, Ioan Alexandru ne apare ca un imnolog neîntrecut care știe să particularizeze fiecare ținut și regiune a țării și s-o transforme într-o imensă catedrală a sufletului. Maramureșul i-a fost întotdeauna la suflet și icoana lui cuprinde în ea o multitudine de imagini cât se poate de edificatoare, care trăiesc și răbufnesc prin timp în cuvântul său plin de har, ale cărui margini depășesc clipa vremelnică ridicându-se în eternitate.
Mircea Popa
Articolul Ioan Alexandru- imnograful apare prima dată în ziarulfaclia.ro.