The New York Times
Odată cu atacul asupra orașului Gaza, prim-ministrul Israelului a adăugat sfidare peste sfidare, în timp ce orice control din partea administrației Trump dispare, remarcă Roger Cohen.
Înainte ca războiul din Gaza să înceapă, acum aproape doi ani, Benjamin Netanyahu, prim-ministrul israelian, nu era cunoscut ca un jucător riscant. Retorica sa era îndrăzneață, dar faptele mai puțin. Acum însă, prin trimiterea armatei israeliene în orașul Gaza, pare să fi renunțat la orice constrângeri.
Operațiunea, pe care o consideră necesară pentru a învinge Hamas, dar care va spori cu siguranță izolarea Israelului pe măsură ce furia internațională crește, a ucis deja mulți palestinieni și a trimis sute de mii de oameni în bejanie spre sud. Ea pune în pericol viețile celor aproximativ 20 de ostatici israelieni încă în viață. Face imposibilă, cel puțin deocamdată, orice încetare a focului. A fost pusă sub semnul întrebării chiar și de șeful statului major al armatei.
La toate acestea, răspunsul lui Netanyahu pare a fi: „Cu orice preț!”
Săptămâna aceasta, el a sugerat că Israelul ar trebui să devină o „super-Sparta”, referindu-se, aparent, la cetatea-stat grecească antică ce a ajuns o mare putere militară prin disciplină. Vorbind la o conferință economică găzduită de Ministerul de Finanțe, a spus că Israelul ar putea fi nevoit să facă față „izolării” prin „autarhie”, adică autosuficiență economică.
„Și-a pierdut busola”, a declarat Itamar Rabinovich, fost ambasador israelian în Statele Unite. „Nu mai există linii roșii.”
Defăimat de familiile îndurerate ale ostaticilor, confruntat cu proteste de stradă masive, criticat dur de aliații europeni înstrăinați din cauza bombardamentelor asupra Gazei, care au ucis zeci de mii de palestinieni, Netanyahu devine doar mai sfidător.
Luna aceasta a promis că „nu va exista un stat palestinian”. Chiar dacă prevenirea acestuia a fost scopul principal al vieții sale politice, în ultima vreme a devenit mult mai explicit. Declarația a fost un afront la adresa unor state precum Franța, Marea Britanie, Canada și Australia, care au anunțat că vor recunoaște un stat palestinian la Adunarea Generală a ONU ce începe săptămâna viitoare.
Ar fi însă nechibzuit să echivalăm bravada din ce în ce mai încăpățânată a lui Netanyahu cu o cădere iminentă.
Nu a adunat aproape 18 ani ca prim-ministru și nu a devenit cel mai longeviv lider al națiunii fără să se dovedească un conducător abil, adaptabil și nemilos. „Numai Bibi!” strigă susținătorii săi fideli, folosindu-i porecla.
Pentru ei este de neînlocuitul „Rege”, singurul om cu tăria de a înfrunta dușmanii Israelului pe șapte fronturi. Decapitarea Hezbollahului în Liban și subminarea ambițiilor nucleare ale Iranului printr-un război scurt au dus la discuții în regiune despre un Israel imperial.
Poate că cel mai slab dușman al său s-a dovedit a fi și cel mai dur. Netanyahu pare să creadă că poate forța Hamas să capituleze sau să dispară doar prin putere militară, dar a fost obligat să-și redefinească abordarea din nou și din nou.
Pentru opozanții săi, care strigă „Oricine, numai nu Bibi”, Netanyahu este pur și simplu chipul profanării democrației israeliene.
În acest moment tensionat din istoria Israelului, Netanyahu are un avantaj clar: sprijinul în mare parte necritic al președintelui Trump. O lume care alunecă sub impulsul lui Trump într-o direcție autoritară a născut un Bibi dezlănțuit. El este încurajat pentru că, mai mult ca niciodată, este sigur că, indiferent de ce se întâmplă, această Americă îi va ține partea.
„Trump este singura persoană de pe pământ care îi poate dicta lui Bibi ce să facă”, mi-a spus Ehud Olmert, fost prim-ministru și critic fervent al lui Netanyahu. „El are puterea de a salva mii de vieți.”
Nu este clar, totuși, dacă Trump l-ar confrunta vreodată pe Netanyahu în acest mod.
„Netanyahu este un adevărat lider, nu sunt mulți lideri de statura sa în istorie”, a spus Daniella Weiss, o lideră proeminentă a mișcării coloniștilor, care și-a arogat puterea și libertatea nelimitată de a extinde coloniile din Cisiordania după atacul devastator al Hamas din 7 octombrie asupra Israelului, în care au fost uciși aproximativ 1.200 de oameni.
În ciuda sprijinului naționalist și religios, Netanyahu este detestat pe scară largă. Mulți îl bănuiesc că își pune propria supraviețuire politică înaintea intereselor națiunii, prin prelungirea unui război în Gaza, care, spun criticii, ar fi trebuit să se fi încheiat de mult.
Israelul liberal, neclintit în ciuda unui val de dreapta, îl percepe ca distrugând valorile fundamentale ale statului și esența eticii iudaice prin desfășurarea unei campanii militare neînduplecate, care continuă să ucidă un număr mare de civili palestinieni fără a stabili un obiectiv realizabil. Ostaticii israelieni zac în tuneluri de mai bine de 700 de zile.
„Ceea ce face Netanyahu acum în Gaza este scandaloasă brutalitate”, a spus dl Olmert. „Cum pot miniștri de cel mai înalt rang să spună că toți locuitorii Gazei sunt Hamas și apoi să-i îngrădească în tabere? Ne aflăm într-o luptă pentru sufletul Israelului.”
Un sondaj realizat luna aceasta de Channel 12 a arătat că partidul Likud al lui Netanyahu conduce în orice eventual scrutin, cu 24 de locuri, dar a indicat că partidele din guvernul său de extremă dreaptă ar fi departe de a obține suficiente locuri în Knessetul de 120 de membri pentru a reînnoi coaliția. Totuși, cu alegerile la mai bine de un an distanță, opțiunile politice ale lui Netanyahu sunt departe de a fi epuizate.
În timpul unei vizite de două zile efectuate săptămâna aceasta de secretarul de stat Marco Rubio, nu s-a simțit nici cea mai mică urmă de critică americană, nici măcar după tentativa recentă a Israelului de asasinare a liderilor Hamas în Qatar, un important aliat al SUA. Rubio a declarat că Statele Unite nu mizează pe un acord cu Hamas, „un grup terorist, un grup barbar, a cărui misiune declarată este distrugerea statului evreu.”
Trump pare să dorească încetarea imediată a războiului din Gaza, cu eliberarea tuturor ostaticilor, vii sau morți, și cu înfrângerea Hamas, indiferent ce ar însemna asta în mod concret. Dacă urmărește o pace bazată pe două state, poziția majorității guvernelor americane de-a lungul deceniilor, nu este clar, dar majoritatea declarațiilor sale sugerează contrariul.
Deoarece afirmațiile președintelui despre război sunt imprevizibile și marcate de nerăbdare, dar mereu întemeiate pe sprijinul neclintit pentru Israel, Netanyahu are mult spațiu de manevră.
Acum două luni, Netanyahu părea să ia în serios un posibil acord cu Hamas, prin care 10 ostatici israelieni vii ar fi fost eliberați în schimbul unui număr mare de prizonieri palestinieni și al unei încetări a focului de 60 de zile, timp în care ar fi fost negociat sfârșitul războiului.
Apoi a mers la Washington, s-a întâlnit cu Trump, și-a schimbat opinia și a început să planifice atacul asupra orașului Gaza, împreună cu prelungirea războiului și intensificarea suferinței palestiniene în Gaza.
A părut o alegere dictată de instinctele sale de supraviețuire. Sfârșitul războiului aduce multe pericole pentru Netanyahu. Printre acestea: destrămarea coaliției sale, pe fondul obiecțiilor miniștrilor de dreapta; o comisie de anchetă privind dezastrul din 7 octombrie; o contabilizare completă a acțiunilor Israelului pe parcursul războiului; și încetarea protecției împotriva propriilor probleme juridice.
Un Israel aflat în război, un Israel prezentat de el ca fiind într-un pericol existențial evident, i se potrivește mai bine. Joacă pe punctele sale forte tactice. În cele din urmă, cel puțin în viziunea familiilor ostaticilor și a numeroșilor lor susținători revoltați, propria sa supraviețuire primează asupra celei a ostaticilor.
„Matan al meu este sacrificat pe altarul lui Netanyahu”, a spus marți Einav Zangauker, mama lui Matan Zangauker, un ostatic.
Itamar Ben-Gvir, ministrul israelian al securității naționale din extrema dreaptă, a precizat pe rețelele sociale săptămâna aceasta că aprobă cu fermitate decizia lui Netanyahu de a intra în orașul Gaza. „A sosit momentul decisiv”, a scris el, adăugând două emoji-uri, unul cu foc și unul cu un X roșu, semnificând aparent anihilarea Hamas sau a Gazei, sau a ambelor.
Cât despre Netanyahu, el a insistat săptămâna aceasta că „supraviețuirea este mai importantă decât legea.”
Este clar că și-a pus totul în joc pentru a construi o moștenire triumfătoare care să compenseze responsabilitatea sa, pe 7 octombrie 2023, pentru cea mai mare înfrângere din istoria Israelului. Drumul ales de el s-a dovedit lung și diviziv, marcat de ascendența militară israeliană în regiune, dar devastator pentru poporul palestinian și sfâșietor pentru propria țară.
HINT
„Matan al meu este sacrificat pe altarul lui Netanyahu”, a spus Einav Zangauker, mama lui Matan Zangauker, un ostatic.
HINT
„Supraviețuirea este mai importantă decât legea, ” Benjamni Netanyahu
AUTOR
Roger Cohen este șeful biroului din Paris al The Times, acoperind Franța și împrejurimile. A relatat despre războaie în Liban, Bosnia și Ucraina, precum și despre cele dintre Israel și Gaza, în peste patru decenii de jurnalism. La The Times, a fost corespondent, editor de externe și editorialist.
Articolul Netanyahu și un Israel fără rețineri apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
