În spațiul media a fost difuzată însă cifra de 324.000 de români reveniți în țară, în 2023, cifră preluată de pe site-ul TEMPO al Institutului Național de Statistică (INS). În anul 2024 numărul celor care au preferat întorcerea în țară ajunge la 370.000. Pentru unii viața a fost neiertătoare, pentru alții ceva mai generoasă. Dar punctul comun al acestora este dat de dorința de a-și constitui un capital financiar pe care să-l investească la înapoierea în România, să își susțină copiii în școală sau construiască o casă. Pentru toți însă experiența străinătății a fost una tensionată, riscantă, cu avantaje financiare și bucurii episodice, dar care și-a pus amprenta pentru totdeauna pe statutul lor de emigranți.
Muncă, îngrijorări, probleme…
Aron – Liviu Candrea a plecat din Cluj Napoca în Spania chiar de ziua sa, undeva în luna decembrie a anului 2000. A lucrat ca inginer la Combinatul de Utilaj Greu (CUG) până în anul 1995, când întreaga platformă industrială s-a îndreptat încet dar sigur spre faliment. Timp de cinci ani a practicat mai multe meserii: electronist la o firmă de întreținut și reparat imprimante, coordonator al unui magazin de vânzări aparatură electronică, inginer de sistem la o companie de IT. Toate joburile au fost cu fluxuri și refluxuri salariale, cu salturi și paliere în activitate, cu amânări de retribuții de la o săptămână la alta. Aron – Liviu Candrea declarat: „Mi-am luat inima în dinți și am părăsit Clujul. Mă săturasem să trăiesc pe retribuții nesigure, stresat, având o familie și un copil de 5 ani de crescut. Pe soție am convins-o cu greu în privința plecării dar a înțeles situația, mai ales că și ea a lucrat ca tehnician la una din firmele emblematice ale Clujului, dar care își micșorase producția la o treime. Nu vreu să insist în detaliu ce am făcut în Spania. Șansa mea a fost că m-am dus la un văr de-al meu care, pentru început, m-a găzduit o lună. Mărturisesc că începutul a fost chinuitor: am lucrat la negru, cu niște tunisieni, în zidărie. În paralel căutam să intru în legalitate cu actele pentru a lucra sta fără să-mi iasă inima de piept de teamă că voi fi prins. Am reușit asta după mai bine de un an de la sosirea în Spania, timp în care au fost și perioade când nu am avut de lucru și am locuit la o mănăstire, undeva la 70 km de Madrid, unde făceam de toate, eram un fel de om de întreținere care primea cazare, masă și ceva bani, dar puțini. Dar banii îi primeam pentru că întrețineam tehnic trei utilaje mici cu care călugării fabricau ciorapi și îi comercializau. S-au purtat frumos cu mine. Știau că sunt indispensabil. Dar între timp am intrat în legalitate și m-am amgajat ca elctronist la o fabrică de conserve de lângă Valencia. Acolo am făcut bani frumoși în cei 7 ani de ședere. Apoi mi-am deschis firma mea de reparații electronice, calculatoare și aparatură casnică în Barcelona împreună cu un alt inginer din Bistrița, cu care am fost coleg de liceu. A mers foarte bine, nu am rămas datori statului niciodată, aveam 4 salariați și, în sfârșit, simțeam că am și eu un rost, o împlinire. După 4 ani de lucrat în Spania a venit și soția cu băiatul nostru. Nu regret plecarea din țară, dar acum, după un sfert de veac de la plecare, am hotărât să ne întoarcem în România. Din păcate însă, sau din fericire, fiul nostru nu a dorit să revină. Este căsătorit acolo cu tunisiancă și lucrează la o bancă în Madrid”
Aron – Liviu Candrea spune că întoarcerea în țară a fost motiovată „…de două aspecte serioase: Am dorit să avem un loc al nostru, o casă, un spațiu intim unde să ne petrecem ce ne-a mai rămas de trăit, liniștiți, acum când suntem trecuți bine de jumătatea vieții. Ne-am întors deci și am cumpărat o vilă nu prea mare în zona Borhanci. În Spania nu am dus-o rău, soția a lucrat ca dispecer la o companie de transport privată și astfel am reușit să strângem bani. Dar nu ne-a fost ușor. Muncă, îngrijorări față de părinții lăsați în țară, probleme de adaptare și de limbă ale copilului la școală. Dar între timp și în Spania viața s-a scumpit mult, taxele și impozitele au crescut, în privința lucrului concurența este mare, mâna de lucru calificată tot mai greu de găsit, chiria a ajuns să fie greu de suportat. Așa că am preferat întoarcerea în țară, mai ales că soția are deja niște probleme medicale care în privința rezolvării costau foarte mult în Spania. Așadar, înapoi în România!”
Iei viața așa cum este…
Maria Fedeleș din Dej s-a prezentat la Casa de Pensii pentru a-și reglementa situația în privința anilor de muncă lucrați străinătate. Este plecată din țară de peste 20 de ani. „Am fost mai întâi în Germania, la Koln, unde era sora mea. Aveam 39 de ani. Pentru început sora mea mi-a găsit de lucru la niște familii de români, unde făceam curățenie. Lucram cu ziua dar era un fel de muncă la negru. Mi-era teamă, însă nu aveam ce face. În România lucrasem la Combinatul de celuloză și hărtie din Dej care s-a închis. Apoi am găsit de lucru tot la un român din Munchen, care avea o tipografie cu legătorie de cărți. M-a ajutat enorm acest om și a făcut tot posibilul să locuiesc legal în Germania. Lucram câte 12 ore pe zi la început, eram foarte obosită, dar preferam să nu plec de la el pentru că nu știam bine limba germană, iar cinci dintre cei șapte lucrători erau români. Erau tineri și învățaseră germana. Dar după un timp și-a vândut afacerea și a plecat în Anglia cu famile cu tot. Mi-au propus să merg cu ei dar am refuzat: între timp știam relativ bine să mă descurg în germană. După o pauză de trei luni mi-am găsit de lucru la o firmă care fabrica haine de pile, undeva la 20 de km de Berlin. Lucram la secția de vopsit dar mirosul de piele și de soluții era greu de suportat. În schimb salariul era bun. Cel puțin pentru mine, ca româncă: 3.500 de mărci. Din acel moment, în sfârșit, am reușit și eu să economisesc bani. Între timp am progresat mult în însușirea limbii germane. De fapt urmam niște cursuri gratuite pentru emigranți la o asociație de binefacere. Soțul meu este bulgar, din Plovdiv, este și el emigrant și a ajuns și el în Germania în urmă cu 20 de ani. Acum ne apropiem de finalul carierei și am venit în România pentru a ne face un rost la bătrânețe. El are o fiică de 35 de ani care, după cea a vizitat Cluj, a spus că vrea sălocuiască cu noi la Cluj. Soțul meu nu vrea să stea în Plovdiv, nu se compară cu Clujul. Am ieși în oraș seara, acum, de sărbători, când orașul este luminat. Este minunat, feeric. Suntem în discuții cu un antreprenor pentru ca până la finalul anului viitor să ne construiască o casă lângă Cluj. Soțul meu abia așteaptă să venim la Cluj. Casa va fi pe numele meu și al fiicei lui, pentru că el așa dorește. Am muncit mult, nu oricine rezistă, într-un fel îmi pare rău că a trebuit să-mi părăsesc țara dar nu am avut de ales. Asta-i viața și o iei așa cume este!”
Vrem să gustăm amintirile de odinioară
Lavinia Torok din Cluj Napoca a părăsit Clujul în 2005, odată cu soțul și cele două fiice minore. A lucat în Cluj ca farmacistă, iar soțul ca medic de famile într-o localitate de lângă Cluj. Hotărârea de a pleca a fost luată în urma unei vacanțe petrecute în Franța, la niște prieteni, care locuiau în zona Montpellier. „Hotărărea de a rămâne în Franța a fost luată în urma unei experiențe oarecum dramatice – spune Lavinia Torok. Eram într-o localitate la țară, unde ședeau prietenii noștri și într-una din seri am auzit niște țipete în vecini. Ne-am speriat. Era o tânără gravidă pe care o apucaseră durerile nașterii. Telefonase la serviciul de urgență dar salvarea tot întârzia, procesul nașterii era declanșat. Atunci prietenii noștri au spus că soțul meu este medic și o poate ajuta pănâ la venirea Salvării. Așa a și fost. A stat lângă fată pănă a venit ajutorul și a practicat tot ceea ce a știut ca tânăra să poată depăși momentul până la venirea ajutorului. Dar fata care năștea era nepoata primarului din localitate, care nu știa cum să ne mulțumească. A doua zi gazda noastră primește un telefon de la primărie prin care noi doi eram invitați la o discuție. Ne-am speriat, crezând că am comis o ilegalitate. Desprece credeți că era vorba? Primarul îi propunea soțului meu dacă vrea să vină ca medic în acea mică localitate. A spus că el se ocupă de toate demersurile dacă noi acceptăm. Și, după un răgaz de două săptămâni, am trimis răspunsul: am acceptat. A fost bine în Franța dar ne-am întors pentru că trebuie să avem grijă de bătrânii noștri. El de mama lui, care are 92 de ani, iar eu de o mătușă care m-a crescut și care m-a ținut în facultate, pentru că părinții mei au decedat. Este bine în Franța, dar situația nu mai este ca acum 10 sau 15 ani. Este o Franță tulbure, care ne îngrijorează. Vrem să ne apropiem de Cluj. Este orașul nostru de inimă, liniștit, educat, frumos!”
Beniamin Pascu
Articolul De ce se întorc clujenii în țară când se întorc apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
