Ar trebui să spun: „Un an fără Cornel Udrea”.
Nu pot! Nu cred! Și, mai ales, nu vreau să recunosc că fizic, C.U., omul care a adus surâs de duminica de Paști pentru orice înnegurat al sorții, omul care a râs sănătos și i-a făcut și pe alții să uite de încercări, nu mai este. Și spun asta pentru că nu e adevărat.
Este!
Stau mărturie cele peste 170 de cărți publicate, zecile și zecile de spectacole de teatru, teatru radiofonic, emisiunile de la Radio Cluj și București, discursurile de la lansările de carte ale lui și ale confraților. Și, mail ales, amintirile. Acelea în care pe diferite meridiane, mergeam alături de maestru. Eu și o seamă de semeni aleși pe sprânceană.
Bine zicea cine zicea:„Arareori îngăduie zeii”. Mare adevăr grăit-a! Pentru că nu se nașe în fiecare zi un umorist de talie lui Cornel Udrea. Ne-a deslușit nouă, muritorilor de rând, obiceiurile cangurilor șchiopi, asta înainte, în timpul și după zaiafet harnic de nuntă, a iscat personaj de tot râsul plânsul prin efigia lui Ahile Bilă, ne-a purtat, alături de Minodora, ne-a învățat limba engleză fără profesor, dar duminică și neapărat la iarbă verde a mers și pe jos, știind bine cum e să potcovești caii verzi pe pereți și, apoteotic, a închegat o primă antologie: („cualtecuvinteobiceiuridenuntălacanguriișchiopiduminicăla iarbăverdemersulpejos” – asta da titlul de carte! (580 pagini la Editura NapocaStar). Cât a scris după? Mult. Și bine. Și ar fi vrut și o a doua antologie, urmată de a treia, a patra…
N-a fost să fie.
A… jucat teatru, printre altele, pe cotele apelor Dunării, s-a izolat pe insula cu amintiri, țucsuind vișinată de afine; a făcut armistițiu cu morile de vânt chiar în cufărul Pandorei și a dat o raită în salina de cărbuni dând cep (pe nasul altora) la colivia cu iluzii. Și, chiar fără parodiile de caraghioslâcuri, mai avea la umbra sertarului singuratic, piese neterminate. Pentru că…
N-a fost să fie!
A adunat lume bună și foarte bună în circa 18 monografii în microfonul cu inimă, s-a retras într-o romanță acasă, în cer...; a „vorbit” când în Braille, când cu epigramistul Albu, caricaturistul Tomuleț, actrița Melania Ursu sau veșnicul „tri de-un leu”, zisa vestitului Lulu. A coordonat cea mai mare monogrfie a unui Studiou de radio: NARATON, 1964-2014, 20/30 cm, 567 pagini). Și ar mai fi scris. Proză, spre exemplu. Pentru că Românul brusc, sau Portavionul cu cauciucuri de iarnă au fost doar începutul. Dar…
N-a fost să fie!
Ne-a poftorit spre miros Iasomia, când a prepuit Respirația ceasornicelor, a propus Și-acum să dormim până ieri…îndemnând cu osârdie Privește-mă cu ochii-nchiși – poezii de mare și reală sensibilitate. Și mai sunt zeci și zeci de poeme risipite între manuscrisele care-și așteptă, cuminți, rândul la măiastră șlefuire și vârtoasă publicare.
N-o să mai fie?
A iubit claritatea atică a cuvântului și a oferit strălucire de sibarit frazelor cu adamante de preț șlefuite. Și, mai ales, ar fi dorită să mai scrie, să îmbucure suflete cernite, să iște slovă rânduită după anume zâmbet divin. S-a retras din zavistia cotidianului, sastisit de diatriba în van. A sperat însă că cineva, cândva va aduna și restul materialelor ce trăiesc întru molcom basamac de voroavă aleasă. Ca să nu mai vorbim de Casa Umorului – C.U. O dorință. Un edificiu de zâmbet, casă memorială și loc de modelare a frumosului din arte. Cu generozitate: pentru viitorime, desigur. Mileniul – atâta timp se vor citi lucrările lui C.U. – mileniul , zic, e destul de lung, așa că întreb:
Veni-va zi?
Radu VIDA
Fotografii obținute prin
bunăvoința doamnei
Eva Udrea
Articolul Spre aducere aminte: C.U. Și FĂRĂ zâmbet iscat în primăvară apare prima dată în ziarulfaclia.ro.