Poezia lui Rafi Weichert – o poezie a întrebărilor, a dragostei de viață – se constituie într-o amplă interogație pe tema ontologicului, la care se raportează dintr-o complexitate perspectivală vădită, accesând imagini de o reală sensibilitate artistică. În ipostaza de fin observator, poetul își atribuie sarcina de a lua pulsul orașului, de a veghea asupra realității ce cade ciclic în inerția oniricului.
Elanul traducătorilor Paul Farkas și Moshe B. Itzhaki, cunoscuți pentru colaborarea și prietenia literară cu romancierul clujean Radu Țuculescu, a cuprins până în prezent mai multe nume de scriitori români pe care i-au popularizat dincolo de granițele țării, în frumosul pământ al Israelului. Iată că acum cei doi ne propun reciproca, traducând în limba română volumul lui Rafi Weichert (Poezii, Galaxia Gutenberg, 2024), poet, traducător și editor, profesor la Universitatea din Haifa, autor a 30 de volume de versuri și proză poetică și a patru volume de eseuri, la rândul lui promotor al unor mari nume ale literaturii române. Criticul clujean Victor Cubleșan semnează postfața cărții și unul dintre textele escortă de pe coperta patru, cel de-al doilea aparținându-i lui Radu Țuculescu.
În mirajul sensibilității, lirismul confesiv este traversat de o luciditate pregnantă, de acea stare de veghe care îi permite să înregistreze detalii cotidiene până la limita minusculului aparent lipsit de importanță.
Spațiul poetic devine un loc al familiarității, un mediu de propagare a dialogului intim, un exercițiu de cunoaștere reciprocă între ipostaza masculină și cea feminină.
Poemele care aduc un elogiu voluptății și misterului proiectează femeia într-o aură aparte, invocând armonia materiei cu spiritul (universal), în forme perfect șlefuite, înălțate pe un piedestal în fața căruia eul rămâne un privitor robit de dorință, privilegiat în încercarea de a-i desluși tainele. Ca și după iubire, aviditatea echivalează și cu setea neostoită de lumină, o lumină care îmbracă totul asemeni unei cupole, unei binecuvântări cerești („iar cerul deasupră-ne e o cupolă de lumină / oxigenul îmi este deocamdată suficient / să-ți exprim dragostea mea” – „Podul lumii”). Iubirea și lumina se suprapun (lumina fiind tot o manifestare a iubirii, a iubirii depline, călăuzitoare), astfel că „în marele întuneric am rămas unul pentru altul / precum sclipirile unui far / semnalizăm de pe ambele maluri ale estuarului” – „Semnale”.
Arta contemplării atinge desăvârșirea pură făcând din corpul uman o sursă a permanentei uimiri, a permanentei reinventări. Simțirea artistică surprinde unduirile ca pe un dans pe cât de delicat pe atât de viguros, cu definiri precise ale contururilor, o chinestezie amintind de mișcările mitice („Dansează…”).
În completarea mișcării, toate celelalte simțuri sunt antrenante ca efect al bogatei plasticități a imaginilor poetice – vizuale, auditive, olfactive – imagini ce se succed într-o spirală unificatoare ca un elan nestăvilit spre înălțimi, culminând cu laitmotivul luminii.
Versurilor le-a fost imprimată o muzicalitate inefabilă, iar orchestrația principală are ca repere aceleași trupuri ale îndrăgostiților – „umbre arzătoare” – trupuri în mișcare, debordând de vitalitate, ca o declarație de dragoste prelungită la infinit, pe un portativ invizibil („să ne acordăm trupurile / să plutim unul spre celălalt / să fim nectarul creației / să ne scufundăm în iubire / și să binecuvântăm” – „Binecuvântare”).
Prin poezie, Rafi Weichert își onorează în același timp o datorie de suflet față de orașele, de patria care i-a oferit nenumărate momente de contemplare, de celebrare a vieții în toate manifestările ei. Volumul se sprijină de asemenea, pe motive biblice, reconstruind imaginea tărâmului sfânt: peștii, umbrele, țărmul, cupola de lumină, copacul de la intrarea în Cezareea – „împăratul memoriei” etc.
Perpetuând ideea dansului, a zborului, a navigării înot sau a galopului „spre țărmurile luminilor”, Rafi Weichert, „un artist cu erudiție poetică” (Victor Cubleșan) care „visează cu ochii deschiși despre condiția umană” (Radu Țuculescu), scrie, așadar, într-o polifonie a vocilor, despre omul care trăiește intens, cu nerv, carnal și spiritual deopotrivă. Scrie despre efemeritatea timpului pământesc, a materialității, pe care încearcă să le învingă prin energia iubirii, prin reimaginarea lucrurilor mărunte, consolidându-și propriul microcosmos idilic. Notația lirică ne dezvăluie viziunea despre condiția și rolul poetului, acela de a face lumină asupra a ceea ce este evident dar totuși, din anumite împrejurări, tăinuit cunoașterii obișnuite, cunoaștere ce a uitat să exerseze uimirea. Poezia însăși este „un fapt banal”, cotidian, de un miraculos incontestabil, un modus vivendi. Să îi descoperim valențele și să ne bucurăm de ea!
Iulia GHIDIU
