După luni de semnale ambigue, negocieri în culise și poziționări tot mai ferme, Partidul Social Democrat pare să fi ajuns într-un punct de inflexiune în relația cu premierul Ilie Bolojan. Intenția anunțată de a-i cere luni demisia marchează trecerea de la declarații la acțiune.
După cum spunea premierul Ilie Bolojan vineri, „zarurile au fost aruncate”. PSD și-a redus considerabil spațiul de manevră, chiar presupunând că ar dori o răzgândire de ultimă clipă. Numeroase evoluții tactice sunt posibile după și dacă ruptura între partenerii de coaliție se concretizează, însă un lucru e sigur: costurile politice devin inevitabile, indiferent de deznodământ.
Doi politologi clujeni, George Jiglău și Sergiu Mișcoiu, analizează strategiile recente ale PSD și implicațiile acestor mișcări de ultimă oră asupra stabilității politice. Deși pornesc de la premise similare, cei doi oferă perspective complementare asupra motivațiilor și riscurilor acestei strategii.
În contextul tensiunilor din interiorul coaliției de guvernare și a ultimatumului PSD care se profilează, ziarul Făclia a stat de vorbă cu doi politiologi clujeni, ambii universitari: Sergiu Mișcoiu, profesor de Științe Politice la Facultatea de Studii Europene, și George Jiglău, doctor în științe politice și lector universitar la Departamentul de Științe Politice din cadrul UBB.
Ambii analiști sunt de acord că PSD încearcă, în această perioadă, să se repoziționeze politic, în special prin distanțarea de actuala coaliție și de premierul Ilie Bolojan, pe fondul pierderii unei părți din electorat către AUR.
În viziunea lui George Jiglău, această strategie nu este una conjuncturală, ci rezultatul unei evoluții de câteva luni, în care PSD a transmis constant semnale de nemulțumire. El subliniază că partidul joacă un rol de „dublă opoziție”: rămâne la guvernare, dar se poziționează critic atât față de opoziția parlamentară, cât și față de propriul executiv. Această poziție este, în opinia sa, una relativ confortabilă, deoarece permite PSD să beneficieze de resursele guvernării, dar și să evite costurile politice ale deciziilor. Jiglău consideră puțin probabilă ruperea coaliției și avertizează că o eventuală ieșire de la guvernare ar putea împinge PSD într-o poziție secundară față de AUR.
Pe de altă parte, Sergiu Mișcoiu interpretează acțiunile PSD ca pe un demers de „relegitimare” politică, determinat de pierderea electoratului și de presiunile interne. El pune accent pe dinamica de putere din interiorul partidului, arătând că liderii locali influenți și anumite grupări — precum cea asociată cu Olguța Vasilescu — împing conducerea către o poziție mai dură față de premier. Mișcoiu evidențiază și miza resurselor administrative și financiare, care alimentează aceste tensiuni, precum și riscul ca PSD să fie forțat să iasă de la guvernare dacă își radicalizează poziția.
George Jiglău: PSD riscă să devină ”vioara a doua”, după AUR
Ce pot eu să spun despre PSD în contextul acestor zile este că partidul se află în această logică de câteva luni bune. Practic, suntem la zece luni de la formarea guvernului Bolojan. Aș spune că, din aceste zece luni, cel puțin în ultimele șase, undeva cam din septembrie anul trecut, PSD a început să transmită tot mai apăsat semnale că nu este mulțumit de faptul că se află în această coaliție de guvernare.
Inițial, au fost semnale venite mai degrabă din eșalonul doi — zona Olguța Vasilescu și alți câțiva lideri. Știm bine că, aproape săptămânal, existau discuții despre posibilitatea ca PSD să iasă de la guvernare, că s-ar putea rupe coaliția. Orice discuție mai complicată la nivelul Guvernului — și au fost multe — era însoțită de acest tip de scenariu.
Pentru o bună perioadă însă, Sorin Grindeanu a fost mai degrabă într-o zonă conciliantă. Existau acele întâlniri, formale sau informale, la nivelul președinților celor patru partide de la guvernare, unde, de regulă, Sorin Grindeanu, alături de Ilie Bolojan și ceilalți lideri, reușeau să aplaneze tensiunile.
Ce s-a schimbat în ultimele două-trei luni, cam din ianuarie-februarie încoace, este faptul că Sorin Grindeanu nu pare să mai aibă aceeași relație de colaborare relativ bună, la nivel personal, cu Ilie Bolojan. Mai mult, el însuși a început să vorbească tot mai apăsat despre faptul că PSD nu se simte bine în această coaliție și a preluat, ca voce principală, mesajele venite anterior din eșalonul doi, potrivit cărora partidul își reevaluează poziția în această configurație.
Am ajuns astfel în momentul în care Sorin Grindeanu își caută o legitimare mai amplă a poziției pe care o exprimă deja de câteva săptămâni — prin voturi interne, consultări și alte mecanisme de acest tip. Totuși, mă aștept ca PSD să transmită, în esență, același mesaj pe care îl exprimă de ceva vreme: nu va fi neapărat ceva nou, ci mai degrabă un ton mai apăsat și o validare mai largă în interiorul partidului. În fond, nu se schimbă nimic fundamental.
Trebuie să fim conștienți de premisele care au stat la baza formării acestei coaliții. Este o coaliție pe care niciunul dintre cele patru partide nu și-a dorit-o. Nimeni nu își dorește, în mod natural, o astfel de configurație la guvernare. Partidele au fost obligate de context — de momentul complicat politic și social de după alegerile prezidențiale reluate din 2025, dar și de matematica parlamentară.
Această matematică arată că se poate construi o majoritate fără USR sau fără UDMR, dar mult mai greu fără PSD sau PNL. În același timp, niciunul dintre cele două partide mari — PSD și PNL — nu își dorește o guvernare alături de AUR. Atât PSD, prin vocea lui Sorin Grindeanu, cât și PNL, ca partid, au spus clar că nu vor guverna cu AUR.
Rezultatul este că cele patru partide sunt, practic, obligate să guverneze împreună. Așa cum s-a spus deja, sunt „condamnate” la această formulă. Cu toate acestea, fiecare partid — și mai ales PSD — va continua să transmită foarte apăsat că și-ar dori să fie la guvernare, dar nu în această formulă. Mesajul va rămâne același: nemulțumirea față de Ilie Bolojan și, eventual, dorința de a păstra coaliția, dar cu un alt prim-ministru.
De partea cealaltă, PNL pare să se fi stabilizat în ultimele luni și se arată unit în jurul lui Ilie Bolojan, în ciuda zvonurilor anterioare.
Ca o concluzie, PSD continuă — și probabil va continua și mai apăsat — să joace un rol de „dublă opoziție”. Pe de o parte, se poziționează împotriva opoziției parlamentare, excluzând orice colaborare cu AUR în perspectiva guvernării. Pe de altă parte, se află într-o opoziție internă în cadrul coaliției.
Acest rol poate părea problematic, pentru că opoziția are, teoretic, o capacitate mai redusă de a influența deciziile sau de a gestiona resurse. În realitate însă, situația este inversă: PSD se află într-o poziție foarte confortabilă. A fi în opoziție îți oferă avantajul de a avea mereu pe cine să dai vina. Poți susține că ai idei și propuneri, dar că acestea nu sunt luate în considerare de cei care iau deciziile.
Astfel, ai permanent un țap ispășitor. În cazul de față, PSD îl are pe Ilie Bolojan, pe care îl poate indica drept responsabil. Această poziționare devine tot mai vizibilă în ultimele luni și pare să aibă efecte și în sondaje, unde PSD înregistrează o ușoară creștere în cele două sondaje care au ieșit recent.
Eu îmi mențin părerea că această coaliție nu se va sparge. Social-democraților le este bine în rolul actual: sunt la guvernare, au acces la resurse și pot influența luarea deciziilor, dar, în același timp, joacă și strategia pe care o vedem. Să nu uităm că mai este mai puțin de un an până când ar putea prelua poziția de prim-ministru și să devină principala forță la guvernare.
Dacă, totuși, vom asista la scenariul în care PSD iese, într-un fel sau altul, din această coaliție și ajungem fie la o guvernare minoritară, fie la o altă formulă, cred că pentru partid ar fi o mișcare foarte proastă, pentru că PSD riscă să devină „vioara a doua” după AUR. Fie că rămâne într-o opoziție dominată de AUR, fie că se ajunge la alegeri anticipate, după luni de instabilitate provocată de ruperea coaliției, datele actuale sugerează posibilitatea unei majorități AUR–PSD în care PSD ar fi, din nou, în poziția secundă.
Nu este clar de ce PSD și-ar dori să intre într-un asemenea scenariu, în care ar risca să treacă de la statutul de principal partid al țării, așa cum a fost, numeric, din 1990 până astăzi, la poziția de partener secund al unui partid precum AUR.
Sergiu Mișcoiu: PSD este victima faptului că este un partid al baronilor locali
Acțiunea pornită de Partidul Social Democrat este o acțiune menită să relegitimeze partidul, în măsura în care toate cercetările sociologice arată că o bună parte a alegătorilor acestuia l-au părăsit în favoarea AUR. Această mișcare este, deci, menită să desolidarizeze Partidul Social Democrat de coaliția guvernamentală din care face parte și, în special, de premierul Bolojan.
Dorința principală a PSD este aceea de a rămâne la guvernare cu un alt premier, iar așteptările Partidului Social Democrat sunt — și, într-un fel, au o logică din perspectiva conducerii acestui partid — ca domnul Bolojan să demisioneze și să existe un alt premier din partea PNL, mai dornic să colaboreze cu Partidul Social Democrat, inclusiv să facă o serie de concesii pe care domnul Bolojan nu este dispus să le facă în momentul de față.
Acest scenariu, însă, se lovește de intransigența domnului Bolojan și de o majoritate a PNL care încă este de partea acestuia și care respinge o asemenea variantă. Și, deci, această dorință a Partidului Social Democrat de a se delimita de o coaliție din care face parte și în care are majoritatea miniștrilor nu cred că este, din perspectiva imaginii, una care să permită PSD să recupereze ceva din votanții și sprijinul popular de care se bucura anterior.
Problema majoră este aceea că, după ce domnul Grindeanu va primi un mandat din partea PSD de a cere plecarea de la guvernare dacă domnul Bolojan rămâne în funcția de premier, nu va mai putea avea altă variantă decât să meargă până la capăt pe această linie. Nu și-a păstrat opțiuni în alte direcții și, în mod inevitabil, este posibil ca Partidul Social Democrat să fie nevoit să își retragă miniștrii.
Retragerea miniștrilor, însă, nu este însoțită automat de retragerea tuturor celor care fac parte din echipele guvernamentale, centrale și locale. Vorbim de secretari de stat, de prefecți, de toți cei care sunt numiți în baza unui algoritm politic în diverse funcții publice, inclusiv în conducerea unor regii autonome sau societăți naționale.
Tocmai pentru că PSD dorește păstrarea acestor poziții, fiindcă, în afara accesului la resursele respective, există o problemă legată de modul în care partidul își menține încrederea în viitorul liderilor săi și de motivarea celor care se află în spatele acestei mișcări. Vedem că această mișcare este susținută în special de secretarul general, domnul Manda, și de un lider foarte important din Partidul Social Democrat, poate cel mai important din perspectiva numărului de voturi obținute direct, adică Olguța Vasilescu, primarul Craiovei.
Devine, astfel, transparent faptul că nemulțumirea acestora este legată de absența unor măsuri care să permită menținerea unui aparat administrativ extins și a unor finanțări generoase pentru administrația locală.
În fapt, aceste grupări sunt cele care suferă cel mai mult din cauza guvernării domnului Bolojan și doresc să se mențină sau chiar să crească în interiorul partidului, iar calea pentru aceasta este considerată dependentă de menținerea unor finanțări abundente, care să crească în continuare gradul de popularitate și implantarea local-teritorială sau regională a acestor lideri.
Și, din nou, PSD este, în acest sens, victima faptului că este un partid al baronilor locali, iar acești baroni locali sunt cei care dictează conducerii centrale conduita pe care aceasta o urmează. În trecut, însă, baronii locali aveau o legitimitate mult mai ridicată și exista o diversitate mai mare a acestora. Acum au rămas mai puțini și, de aceea, puterea lor relativă a crescut în interiorul partidului.
Ambițiile personale ale echipei Manda–Vasilescu sunt, desigur, legate de preluarea de facto a conducerii partidului, fie prin neutralizarea domnului Grindeanu, fie prin plasarea acestuia într-o poziție de executant al deciziilor lor.
HINT
”Nu este clar de ce PSD și-ar dori să intre într-un asemenea scenariu, în care ar risca să treacă de la statutul de principal partid al țării, așa cum a fost, numeric, din 1990 până astăzi, la poziția de partener secund al unui partid precum AUR”, George Jiglău.
HINT
”Ambițiile personale ale echipei Manda–Vasilescu sunt, desigur, legate de preluarea de facto a conducerii partidului, fie prin neutralizarea domnului Grindeanu, fie prin plasarea acestuia într-o poziție de executant al deciziilor lor”, Sergiu Mișcoiu
Un lung șir de rupturi guvernamentale
Retragerea miniștrilor dintr-un guvern de coaliție reprezintă una dintre cele mai radicale și riscante arme politice utilizate în România post-1990. De-a lungul ultimelor decenii, astfel de decizii nu au fost simple episoade conjuncturale, ci momente de ruptură care au declanșat crize politice majore, au dus la căderea unor guverne sau au forțat reconfigurări rapide ale majorităților parlamentare. În loc să fie excepții, aceste situații s-au repetat cu o anumită regularitate atunci când sistemul politic a fost caracterizat prin coaliții fragile și tensiuni interne recurente.
După 1990, au existat mai multe momente-cheie în care partidele politice au decis să își retragă miniștrii din guvernele din care făceau parte, generând instabilitate și, adesea, schimbări de guvern. Un exemplu recent este cel al USR PLUS, care în septembrie 2021 și-a retras miniștrii din Guvernul condus de Florin Cîțu. Decizia a venit pe fondul revocării ministrului Justiției, Stelian Ion, fără consultarea partenerilor de coaliție și în contextul conflictului legat de programul „Anghel Saligny”. Gestul a dus la destrămarea coaliției și la o criză politică prelungită.
Un alt episod relevant a avut loc în august 2019, când ALDE, condus de Călin Popescu-Tăriceanu, a decis să iasă de la guvernare, rupând alianța cu Partidul Social Democrat. Guvernul condus de Viorica Dăncilă a rămas fără majoritate parlamentară și a fost ulterior demis prin moțiune de cenzură.
Un moment de cotitură anterior a fost ieșirea Partidul Național Liberal din Guvernul Victor Ponta, în februarie 2014. Decizia a dus la destrămarea USL, după refuzul PSD de a-l numi pe Klaus Iohannis în funcția de vicepremier și ministru de Interne. Ruptura a schimbat fundamental echilibrul politic al momentului.
Un alt episod semnificativ a avut loc în octombrie 2009, când miniștrii Partidul Social Democrat au demisionat în bloc din Guvernul condus de Emil Boc, în semn de protest față de revocarea ministrului de Interne, Dan Nica. Decizia a generat o criză politică majoră într-un an electoral tensionat.
Mai devreme, în aprilie 2007, miniștrii Partidul Democrat au fost eliminați din guvernul condus de Călin Popescu-Tăriceanu, marcând ruptura Alianței D.A. și formarea unui guvern minoritar PNL–UDMR, susținut parlamentar de PSD.
Lista acestor episoade nu este însă exhaustivă. Alte momente relevante includ retragerea Partidul Conservator din Guvernul Tăriceanu I, în decembrie 2006, pe fondul unor neînțelegeri privind susținerea unor proiecte legislative. De asemenea, Partidul Unității Naționale Române a părăsit coaliția de guvernare în 1996, în contextul deteriorării relației cu PDSR. În aceeași perioadă, Partidul România Mare și Partidul Socialist al Muncii au ieșit treptat din arcul guvernamental al executivului condus de Nicolae Văcăroiu, sub presiuni interne și internaționale. Prima mare ruptură politică postdecembristă rămâne însă criza din 1991, care a dus la demisia Guvernului condus de Petre Roman, în contextul Mineriadei.
Există și situații în care miniștrii au demisionat coordonat fără ca partidul să iasă formal de la guvernare. Un exemplu notoriu este cel al Guvernului condus de Sorin Grindeanu, în iunie 2017, când miniștrii PSD au demisionat în bloc la cererea conducerii partidului pentru a forța plecarea premierului. PSD a rămas la putere și și-a demis propriul guvern prin moțiune de cenzură. În mod similar, tensiunile din jurul guvernului condus de Mihai Răzvan Ungureanu în 2012 au dus la căderea acestuia prin moțiune, iar în 2007 demisia lui Ungureanu din funcția de ministru de Externe a amplificat conflictele din interiorul coaliției. În 2016, în timpul Guvernului Dacian Cioloș, mai mulți miniștri au demisionat sub presiuni politice, fără ca acest lucru să ducă la o schimbare formală a majorității.
Articolul Cronica unei rupturi anunțate apare prima dată în ziarulfaclia.ro.