Jerusalem Post
Deși războiul nu s-a încheiat definitiv, semnificația sa pe scena internațională este deja vizibilă, opinează Efraim Inbar.
Statele Unite s-au alăturat campaniei aeriene de succes a Israelului împotriva infrastructurii nucleare și a rachetelor cu rază lungă de acțiune a Iranului, bombardând instalațiile de la Fordow, Natanz și Isfahan. Deși războiul nu s-a încheiat definitiv, importanța sa în arena internațională este deja evidentă.
SUA a fost beneficiara Operațiunii Leul în Ascensiune. Percepția generală este că Washingtonul a permis Israelului, aliatul său, să desfășoare o campanie militară împotriva Iranului, o țară care a contestat dominația americană timp de decenii, lansând constant apeluri de tipul „Moarte Americii”.
SUA a furnizat Israelului arme și un scut diplomatic. Inițial, Washingtonul a participat la apărarea aeriană a Israelului împotriva rachetelor și dronelor armate iraniene, trimițând ulterior bombardiere B-2 pentru a distruge instalațiile-cheie ale Iranului. Realizările Israelului au slăbit un actor anti-occidental și au consolidat poziția americană în lume.
Într-adevăr, președintele Donald Trump a decis să capitalizeze succesul Israelului, demonstrând că America este din nou măreață. Loviturile aeriene asupra Iranului – membru al axei anti-americane – au afectat negativ imaginea Chinei și Rusiei, aliații Iranului. Beijingul și Moscova s-au abținut de la intervenție, lăsând Iranul singur să suporte greul atacului.
Dacă regimul se prăbușește, vor apărea îndoieli privind fiabilitatea Rusiei și Chinei ca parteneri strategici, în special în Lumea a Treia. În plus, într-un astfel de scenariu, investiția de decenii a Rusiei în Iran va fi pierdută, iar China va pierde un stat prietenos în Orientul Mijlociu și o sursă de energie ieftină.
Proiectul nuclear iranian a pus de asemenea sub semnul întrebării regimul TNP (Tratatul de Neproliferare), un obiectiv constant al politicii externe americane. Teheranul a îmbogățit uraniu până aproape de nivel militar și a lucrat în secret la arme nucleare. AIEA, care a acceptat minciunile Iranului timp de decenii, a constatat în cele din urmă că Iranul a încălcat angajamentele TNP.
Distrugerea infrastructurii nucleare iraniene și eliminarea personalului științific implicat în programul nuclear de către Israel întăresc regimul TNP și descurajează posibilii proliferatori din Orientul Mijlociu – cum ar fi Turcia, Arabia Saudită sau Egipt – să urmeze exemplul Iranului.
Bombardamentele americane – prima dată când SUA folosesc forța într-un scop de contracarare a proliferării – servesc drept un avertisment puternic. Un Iran nuclear ar fi putut declanșa ambiții similare în Asia Centrală și ar fi destabilizat echilibrul nuclear din subcontinentul indian și chiar postura nucleară a Chinei.
De această dată, sprijinul american și intențiile genocidare ale Iranului au dus la mai puține critici la adresa Israelului, în special din partea statelor democratice, comparativ cu loviturile preventive anterioare din Irak (1981) și Siria (2007). În 2025, SUA și-a dat acordul, G7 a susținut dreptul Israelului la autoapărare, iar cancelarul german Friedrich Merz a lăudat Israelul pentru că a făcut „munca murdară în locul nostru” în Iran.
Se poate observa o schimbare în legitimitatea internațională acordată acțiunilor militare de prevenire a proliferării, ceea ce poate influența calculele viitorilor proliferatori. Până la urmă, este dificil să ascunzi un program nuclear sau să-l faci invulnerabil la atacuri preventive, care acum se bucură de o legitimitate sporită.
Această nouă tendință vine în detrimentul credinței oarbe în supremația diplomației și a aversiunii larg răspândite față de război. Bineînțeles, invazia Rusiei în Ucraina în 2022 a contribuit la trezirea Occidentului și la reevaluarea utilității folosirii forței militare.
Situația actuală a Iranului slăbește și mai mult Semiluna șiită anti-americană (expresia regelui Abdullah) – un proces început de Israel după atacurile Hamas din octombrie 2023. Aceasta afectează regiuni dincolo de Orientul Mijlociu, deoarece tentaculele Iranului au stabilit rețele teroriste latente în diasporele șiite din America Latină, America de Nord și Europa de Vest.
O nouă axă sunnită radicală în ascensiune
Totuși, înfrângerea Iranului și a proxy-ilor săi creează un vid care pare a fi umplut de ascensiunea unei noi axe sunnite radicale, reprezentată de o Turcie susținută de Qatar. Aceasta este o evoluție periculoasă. Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, și o mare parte din cercul său de apropiați reprezintă o încarnare turcească a Frăției Musulmane – o mișcare radicală, anti-occidentală. Fervorile islamice se împletesc cu nostalgia pentru grandoarea otomană.
Armata Turciei este a doua ca mărime din NATO, iar turcii sunt gata să lupte. Turcia condusă de Erdogan are și ambiții nucleare. SUA a considerat tradițional Turcia ca un aliat important, iar Trump îl vede pe Erdogan ca pe un lider puternic și prieten, ignorând acțiunile și excesele acestuia care contravin preferințelor americane.
Capacitățile și ambițiile Turciei sunt amplificate de generozitatea financiară a Qatarului, un susținător de lungă durată al activităților Frăției Musulmane la nivel global. Qatar este principalul propagandist al islamismului prin puternica sa rețea media, Al Jazeera.
În contrast cu Iranul, Qatar beneficiază de o orbire incredibilă din partea Washingtonului față de sprijinul acordat terorismului islamic și inițiativelor anti-occidentale. Ironic, poziția actuală a Americii față de Qatar și Turcia facilitează apariția unei grupări sunnite radicale anti-americane.
Declinul puterii iraniene nu înseamnă un Orient Mijlociu mai pașnic; rămâne o regiune dominată de conflicte. În plus, multe state au o autoritate centrală slabă, incapabilă să prevină existența milițiilor înarmate. Orientul Mijlociu va continua să fie o sursă de terorism islamist și crize violente. Forța militară rămâne parte integrantă a regulilor jocului pentru toți actorii din regiune.
Importanța puterii aeriene (costisitoare și consumatoare de resurse) în comparație cu o forță bazată pe rachete, mult mai ieftină, a fost subiect de dezbatere în multe foruri strategice din lume. Campania aeriană a Israelului în Iran arată clar avantajele unei forțe aeriene eficiente. Rachetele sunt importante pe câmpul de luptă, dar nu pot înlocui avioanele – pilotate sau fără pilot.
Odată cu răspândirea tehnologiei rachetelor și pericolul tot mai mare de distrugere la distanță, investițiile uriașe ale Israelului în sisteme adecvate de apărare antirachetă sunt o lecție pentru statele amenințate. De asemenea, necesitatea măsurilor pasive de apărare și educarea corespunzătoare a populației pentru atacuri cu rachete a fost dovedită.
SUA, sub conducerea lui Trump, a transmis că este în continuare o mare putere implicată în afacerile internaționale. Cât despre Israel, atacul său îndrăzneț asupra Iranului a eliminat o amenințare existențială și i-a restabilit capacitatea de descurajare, puternic erodată de evenimentele din 7 octombrie. Mai mult, Israelul și-a păstrat monopolul asupra armelor nucleare în Orientul Mijlociu.
HINT
Declinul puterii iraniene nu înseamnă un Orient Mijlociu mai pașnic; rămâne o regiune dominată de conflicte. Orientul Mijlociu va continua să fie o sursă de terorism islamist și crize violente. Forța militară rămâne parte integrantă a regulilor jocului pentru toți actorii din regiune.
AUTOR
Efraim Inbar este cercetător principal la Institutul din Ierusalim pentru Strategie și Securitate (JISS) și coordonator al programului de Strategie, Diplomație și Securitate la Colegiul Shalem.
Articolul De ce războiul Israelului cu Iranul are o semnificație internațională apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
