Luna iunie a anului 1940 debuta sub auspicii obișnuite – specifice perioadei războiului, dar cu România în stare de neutralitate –, astfel că în paginile presei românești locuitorii capitalei, de pildă, erau invitați la spectacolele săptămânale care aveau loc pe scenele teatrelor bucureștene. Urmau a fi reprezentate piese ca D-ra Butterfly, O noapte furtunoasă sau O scrisoare pierdută. Pe marile ecrane ale cinematografelor „Scala” și „Capitol” erau proiectate filme britanice sau americane ca Pygmalion, Orașe sub asediu, Pantera neagră, iar Maria Tănase își anunța seria de spectacole organizate la terasa La Ruxandra-Parc.
Așadar, viața cotidiană nu era tulburată prea mult de realitățile războiului, care păreau îndepărtate atât din punct de vedere geografic, cât și temporal față de România. Evenimente ca ofensiva Germaniei în Franța ori retragerea impresionantă a trupelor britanice de la Dunkerque cu ajutorul vaselor civile erau expuse pe larg, dar cu detașarea unui stat neimplicat și neafectat direct.
Cursul vieții politice părea să continue în limita acelorași coordonate, avându-l la conducerea statului pe regele Carol al II-lea, care avea de partea sa Frontul Renașterii Naționale – partidul unic ale cărui baze au fost puse în anul 1938 –, respectiv guvernul condus de Gheorghe Tătărescu.
Primul șoc
În politica externă, România încă participa la reuniunile Înțelegerii Balcanice, deși presa germană considera că existența acestei alianțe regionale era doar o chestiune de timp, în vreme ce Ungaria dădea toate asigurările că pacea în regiunea dunăreană și în Balcani era asigurată mai bine ca oricând prin „comunitatea de interese ce există între Imperiul German, Italia și Ungaria”, pornind de la ideea că Germania și Italia „au un deosebit interes ca țările din regiunea dunăreană să poată continua nestingherite munca lor productivă”; aceasta, în condițiile în care Pál Teleki, încă din 3 septembrie 1939, se arăta dispus la orice sacrificiu pentru recuperarea Transilvaniei, solicitând în acest sens sprijinul Italiei.
Primul șoc a fost ultimatumul transmis de URSS guvernului român, prin care cerea retragerea administrației civile și militare din Basarabia și Bucovina de Nord, care, în cele din urmă, a fost acceptat de Consiliul de Coroană. Presa specula pe tema unor noi posibile cedări teritoriale, iar „zvonurile” nu erau lipsite de fundament. În cadrul întrevederilor de la München organizate la începutul lunii iulie 1940 s-a luat decizia instaurării unei politici bazate pe solidaritatea dintre Germania, Italia și Ungaria. Aceasta, în condițiile în care Germania le cerea tuturor statelor din sud-estul Europei să aibă încredere în ea, iar Italia promitea că status-quo-ul balcanic nu va fi tulburat. Cu toate acestea, informațiile enunțate anterior au fost completate după întâlnirea de la München cu ideea că în cadrul întrevederilor miniștrilor de Externe ai Germaniei și Italiei, von Ribbentrop și Ciano, cu Teleki și Csáky, prim-ministrul și ministrul de Externe maghiari, au fost evocate argumentele folosite înainte de 1918 pentru demarcarea etnică a teritoriului Austro-Ungariei. Întâlnirea a fost convocată de Hitler, în condițiile mobilizării de trupe maghiare la granița cu România și a interesului său pentru menținerea păcii în zonă și asigurării controlului asupra zonelor petroliere de pe Valea Prahovei. Cu toate acestea, posibilitatea unei intervenții militare a Ungariei în România a fost discutată, conform notelor întâlnirii, dar recomandarea conducătorului german a fost de a se căuta o soluție pașnică, prin negocieri. Pentru a evita o confruntare militară între statele din zonă, Hitler și-a asumat transmiterea unui punct de vedere către Carol al II-lea, prin care să îi ceară satisfacerea pretențiilor teritoriale ale Ungariei și Bulgariei. Preocuparea lui Hitler pentru evitarea desfășurării ostilităților militare pornea și de la faptul că în cazul unui atac al Ungariei asupra României, Iugoslavia ar putea încerca să ocupe teritorii ale statului maghiar, în timp ce URSS ar încerca, posibil, să refacă legătura cu Bulgaria. În nota trimisă lui Carol al II-lea, Hitler a condiționat „revizuirea” de supraviețuirea României ca stat: „Orice încercare de a evita pericolele care amenință țara dumneavoastră, prin manevre tactice de orice fel, trebuie să fie și va fi sortită eșecului. Mai devreme sau mai târziu – și probabil într-un timp foarte scurt –, rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României.”
Diferendele teritoriale zădărniceau planurile germane
Ion Gigurtu și Mihail Manoilescu au purtat discuții cu liderii Axei în mai multe rânduri, la Fuschl, Berghof, Salzburg și Roma, iar atitudinea Germaniei devenea una cu caracter ultimativ. Luna iulie 1940 coincidea cu pregătirea unei noi faze a războiului de către Hitler, înfruntarea Rusiei, în condițiile în care Franța a fost înfrântă, iar Anglia nu mai avea trupe pe continent. În aceste condiții, diferendele teritoriale din zona Balcanilor reprezentau piedici evidente, care zădărniceau planurile germane.
În evoluția evenimentelor putem să mai identificăm două elemente esențiale: discursul de la radio al prim-ministrului Ion Gigurtu și reglementarea noii situații juridice a evreilor din România, ambele din data de 9 august. În cadrul discursului, Gigurtu a urmărit câteva puncte principale: cu trimitere la Tripla Alianță, s-a referit la intrarea țării în Primul Război Mondial de partea Antantei doar ca o consecință a conștiinței populare privind revendicările teritoriale; Tratatele de la Versailles și Trianon au reprezentat o recunoaștere în plan internațional a unei stări de fapt, dar, în raport cu Germania, încă din 1935 România a refuzat propunerile de înțelegere ostile acesteia; acordul comercial și declararea neutralității în 1939 au fost prezentate drept semnul că România tindea spre politica anului 1940; politica firească a României era apropierea de Germania și Italia, care nu a fost posibilă până atunci din cauza instinctul de conservare al celor aflați la putere, apropiere care „implică anumite sacrificii”, necesare conviețuirii cu vecinii; despre posibilele soluții, a subliniat că în întâlnirile de la Roma și Salzburg s-a lăsat în seama statelor vecine găsirea unui consens, care, din punctul de vedere al României, putea avea două soluții: renunțarea la pretențiile teritoriale, astfel încât România și Ungaria să ajungă la o înțelegere definitivă, acceptând fatalitatea istoriei, respectiv un schimb de populație cu mici cedări teritoriale din partea României.
Negocieri la Turnu Severin
Negocierile dintre România și Ungaria au început în cele din urmă în 16 august la Turnu-Severin. Delegația maghiară era condusă de Andre Hory, Consilier intim și ministru plenipotențiar, iar cea română de Valer Pop, ministru plenipotențiar și fost ministru secretar de stat. Pentru buna desfășurare a lucrărilor, în cadrul Palatului cultural din oraș au fost instalate trei centrale telefonice care să permită comunicarea cu guvernele proprii. Discuțiile se desfășurau în ședințe separate – ale maghiarilor pe vaporul „Regele Carol II”, iar ale românilor la Palatul cultural, iar comune în sala Bibliotecii „Bibicescu” a palatului.
Simultan, la Craiova, au început lucrările româno-bulgare cu privire la situația Cadrilaterului. Delegația României era condusă de Al. Cretzianu, ministru plenipotențiar și fost subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine, iar cea a Bulgariei de Svetos Pemonoff, ministru plenipotențiar.
Lucrările comune s-au succedat, după fiecare punct de vedere cealaltă delegație așteptând un răspuns din partea guvernului său. Astfel, în acest interval au fost publicate numeroase articole în presa vremii, mai ales în ziarul „Universul”, așa cum a fost cazul zilei de 18 august, referitoare la negocierile cu Ungaria și Bulgaria. Primul, polemic, intitulat Înțelegere fără nedreptate, evocă atitudinea ziarului de-a lungul timpului, temperată și cu o atitudine naționalistă de neclintit. Cu toate acestea, „cu ungurii și bulgarii cu toate problemele noastre, vehemente, dar legitime, împotriva unei activități revizioniste întemeiate pe neadevăruri și împotriva calomniilor debitate prin toate părțile și cu orice mijloace, noi n-am dezaprobat niciodată încercările diferitelor noastre guverne de a stabili raporturi de bună vecinătate și cu vecinii de la vest și cu cei de la sud.” Al doilea, intitulat Unitatea etnică nu poate fi despărțită de unitatea teritorială, evocă mai multe publicații care legitimează granițele stabilite prin Tratatul de la Trianon, printre care și autori maghiari: este prezentat modul în care se suprapun pe hartă frontiera de vest etnografică fixată de contele Bethlen (Istvan) în 1912, frontiera etnografică a teritoriului român din Transilvania fixată de Varga Gyula, membru al Academiei maghiare, în 1902, respectiv frontiera româno-maghiară stabilită prin Tratatul de la Trianon. Autorul articolului concluzionează: „Adevărul este că unitatea etnică și de limbă a românilor din părțile transilvănene s-a dezvoltat exact în hotarele de azi ale acestei regiuni. Spațiul unității teritoriale coincide deci, în speță, cu spațiul unității etnice și lingvistice, al cărui substrat este și trebuie să rămână.”
Atac al Ungariei asupra României
La o săptămână de la debutul negocierilor nu se întrevedeau semnele rezolvării diferendelor teritoriale și demografice. Raportându-se la data de 22 august, ziarul „Universul” se referă la reluarea negocierilor româno-maghiare, odată cu reîntoarcerea șefului delegației maghiare, în timp ce se preconizează că tratativele cu Bulgaria se apropie de sfârșit.
În data de 24 august a devenit tot mai clar faptul că după eșuarea unei noi runde de negocieri, discuțiile urmau a fi închise, fără a se cunoaște informații dacă acestea vor mai fi reluate sau nu. Cert este că ziarul citat consemnează tot mai multe articole polemice, precum: Pseudo-istoria maghiară a Transilvaniei. Cazul „Anonymus” sau Ungaria n-are drepturi istorice asupra Transilvaniei. Documentele publicate de Ministerul Afacerilor străine ungar, ambele aparținând lui R. Seișanu. Dincolo de blocarea negocierilor, părea că rezolvarea aspectelor teritoriale putea deveni sursa unui conflict militar, în condițiile în care la 28 august un avion maghiar de bombardament a trecut frontiera, a mitraliat și a aruncat șase bombe asupra aerodromului de la Satu Mare. A fost obligat ulterior să aterizeze în urma focurilor anti-aeriene trase de pe teritoriul României, iar cei doi piloți au fost arestați. O altă soartă o aveau negocierile cu Bulgaria, întrucât la 26 august se considera că problemele teritoriale erau ca și tranșate.
În ceea ce privește negocierile româno-maghiare, situația s-a complicat exponențial. Deși cercurile politice de la Berlin și Roma își exprimau încrederea privind identificarea unei soluții la nivel local, Mihail Manoilescu a fost invitat la Viena de von Ribbentrop și Galeazzo Ciano pentru discuții. Informațiile inițiale, valabile pentru data de 28 august, arătau că scopul întâlnirii era de a rezolva problema româno-maghiară, dar nu au fost oferite informații despre discuțiile desfășurate între miniștrii de externe. Comunicatul oficial s-a limitat doar la a menționa că cele patru state erau puse pe aceeași treaptă, adică egal interesate în sens politic-material. În același timp, ziarul german „Deutsch Diplomatisc Politische Korrespondenz” considera că soluția nu poate fi nici actuala situație din Transilvania, dar nici regatul milenar maghiar, iar în sensul terminologiei folosite, menționează că noțiunea de arbitraj nu este dorită, ci chiar respinsă de Germania și Italia, dorindu-se o înțelegere între România și Ungaria, ca o „necesitate politică”.
Niciun petec de pământ”
Nimic nu părea să pregătească populația pentru titlurile din 31 august și 1 septembrie ale ziarelor vremii: nici declarațiile oficialilor români, nici articolele despre dreptul istoric asupra Ardealului, nici declarațiile liniștitoare de la Berlin și Roma. Hotărârile Conferinței de la Viena este titlul mare scris pe prima pagină a ziarului „Universul” din 1 septembrie, o pagină citită și recitită de istorici de-a lungul timpului ale cărei cuvinte îi sunt astăzi, indiferent de biblioteca în care se află, la propriu, greu de descifrat.
Fără a insista asupra conținutului bine-cunoscut al Textului sentinței arbitrale – cedarea nord-vestului Transilvaniei –, trebuie menționate mai ales reacțiile ad-hoc ale populației din mai multe orașe: Cluj, București sau Sibiu. La Cluj, populația a mărșăluit prin Piața Unirii și de-a lungul străzii Memorandumului, a improvizat o tribună, iar scandările pline de regrete, precum „Niciun petec de pământ”, „Vrem să murim apărându-ne fruntariile, onoarea și demnitatea națională”, „Ardealul nu înțelege să fie ciuntit”, „Vrem război”, exprimau doar vorbe irelevante pentru „noua ordine” instituită de regimurile fascist și nazist.
Asist. univ. dr. Marius Mureșan
Facultatea de Istorie și Filosofie
Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca
