Messa da Requiem de Verdi (prezentată în premieră la Milano, 22 mai 1874, Biserica San Marco) rămâne acel edificiu impunător, încărcat de istorie și sfințenie ca mesaj transmis, spectaculos ca sonorități și expresivitate melodică (când textul se schimbă, se schimbă și muzica), copleșitor ca sentimente și emoții generate. Cele șapte momente-Requiem/Introit, Kyrie; Dies Irae: Dies Irae, Tuba misum, Mors Stupebit, Liber Scriptus, Quid sum miser, Rex tremendae, Recordare, Confutatis maledictis, Lacrymosa, Offertory; Sanctus; Agnus Dei, Lux aeterna; Libera me-au scopuri distincte. Construite cinematografic, evidențiez din start unitatea tematică, cele șapte momente propun momente constrastante, diferite ca atmosferă creată și recreată grație celor patru soliști, corului, orchestrei și dirijorului. Și este o greșeală să vedem în Messa da Requiem o operă. Este un vocal-simfonic dificil ca partitură și interpretare. De aici și contrastul sonor de care aminteam, pasaje dramatice, funebre, patetice, dar și pasaje lirice, pasaje de o solemnitate aparte, o fervoare religioasă de mare impact emoțional. Firesc dacă avem în vedere omul, omul care pune în discuție moartea, viața după moarte, Judecata de Apoi, suferința, salvarea, iertarea, negarea, singurătatea, penitența și anxietatea, acceptarea nu în cele din urmă. Retrăite în Libera me, amplă trecere în revistă a primelor șase momente. Cât privește contrastul tematic, trebuie să-l amintesc, el vizează pacea și odihna veșnică vs ziua Judecății de Apoi (experiență publică, terifiantă). Cu alte cuvinte, Messa da Requiem este despre fragilitatea ființei umane, condiția omului pe pământ, tragismul existenței sale.
Etalarea frumuseții muzicii lui Verdi s-a datorat din nou, unei echipe profesioniste: dirijorul Vajda Gregory, Orchestrei, Corului condus de Maestrul Cornel Groza-Orchestră și Cor la înălțime!-, soliștilor Melody Moore (soprană), Ruxandra Donose (mezzosoprană), Marius Vlad Budoiu (tenor), Sorin Coliban (bas), artiști importanți ai scenelor de concert și/sau lirice. Este meritul dirijorului Vajda Gregory de a fi elaborat atent, minuțios, riguros, edificiul muzical care este Requiem-ul verdian, notă cu notă, asigurând astfel coerența și cursivitatea celor șapte momente. Putând vorbi și despre o bună colaborare cu toți actanții scenici-Orchestra și Corul Filarmonicii Transilvania, soliști-, reținând și eleganța gestului dirijoral, și fermitatea lui, extactitatea și precizia. Armonia și echilibru au avut, o spun cu regret, de suferit, nu mult dar au avut. Și au avut din cauza sonorităților excesive, Orchestră și Cor dominând scena de multe ori, greu de găsit o armonie și un echilibru sonor. Avem de-a face cu o slujbă liturgică în care cea care se aude este, repet, vocea omului, rugăciuni înălțate Domnului pentru iertarea păcatelor, laudă adusă Domnului, stări de meditație, contemplare, demnitate, resemnare, pioșenie.
Vocal-interpretativ, cei patru soliști au dat măsura experiențelor acumulate în timp. Dacă e să remarc pe cineva, atunci mă opresc asupra sopranei Melody Moore, de departe vocea nr 1 a serii de vineri 30 mai. Ar fi suficient să amintesc rafinamentul coloristic, aplombul dar și delicatețea, trăirea scenică cu fiecare notă, cu fiecare frază, trăiri interioare intense, vizibile. În rest, mai pot spune că s-a cântat decent. Dar și aici am o mențiune, parcă totuși m-aș fi și ne-am fi așteptat la mai mult de la Ruxandra Donose.
Finalul a fost, nu putea fi altul, cu aplauze la scenă deschisă, public mulțumit, seară trăită deopotrivă decent și la maximum.
Demostene Șofron
Articolul Din fotoliul de orchestră – Odihna cea veșnică dă-le-o lor apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
