(I)
de Ion Cârja și Gabriel Hoza
Cel care avea să citească, la Alba Iulia în 1 decembrie 1918, Proclamația de unire a Transilvaniei cu România, iar ulterior să fie primul român ridicat la demnitatea de cardinal, această eminentă personalitate a istoriei contemporane a României, Iuliu Hossu, s-a născut la 31 ianuarie 1885 în Milașu Mare (azi în județul Bistrița-Năsăud), a urmat studii medii la Reghin, Târgu Mureș și Blaj, iar formația universitară și-a desăvârșit-o la Roma, la Institutul de Propaganda Fide, în perioada 1904-1910. Aici, în
Cetatea Eternă, a obținut doctoratul în Filosofie, în anul 1906, respectiv în Teologie, în anul 1910.
Hirotonit subdiacon și diacon în 1908, preot în 1910, Iuliu Hossu și-a început activitatea în administrația bisericească la eparhia greco-catolică de Lugoj, unde a îndeplinit, după 1910, diferite responsabilități în cadrul curiei eparhiale: arhivist, bibliotecar, secretar consistorial, referent la Tribunalul matrimonial, director de cancelarie, asesor consistorial, protopop onorar, profesor de Studii biblice la Seminarul diecezan. În 3 martie 1917 a fost numit episcop de Gherla, de către împăratul-rege austro-ungar Carol I (IV), confirmat de papă în 21 aprilie, consacrat episcop în catedrala mitropolitană de la Blaj în 4 decembrie, iar în 16 decembrie 1917 a fost instalat în funcția de episcop al eparhiei greco-catolice armenopolitane. A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde a citit Rezoluția de unire și apoi a făcut parte din delegația care a prezentat hotărârea de unire la București, regelui Ferdinand I. A avut o rodnică păstorire în fruntea diecezei de Gherla, devenită de Cluj-Gherla în 1930, când eparhia ca atare a fost reorganizată iar sediul său administrativ a fost mutat la Cluj. În perioada cedării Ardealului de Nord Ungariei, 1940-1944, după arbitrajul-dictat de la Viena, Iuliu Hossu a fost singurul arhiereu al românilor din partea de țară intrată sub administrație maghiară.
După desființarea abuzivă a Bisericii Greco-Catolice în anul 1948, a trecut prin numeroase locuri de detenție și domiciliu obligatoriu, împreună cu ceilalți episcopi uniți, la: București, Dragoslavele, Căldărușani, Sighet, Curtea de Argeș, Ciorogârla, iar în perioada 1956-1970 lui Iuliu Hossu i s-a fixat domiciliu obligatoriu la mănăstirea Căldărușani. În toată această perioadă a dovedit o constantă statornicie în credință și atașament pentru Biserica sa, până la condiția de martiriu, conform unei rostiri
care-i aparține și care a dat și titlul memoriilor sale: „credința noastră este viața noastră”. La 28 aprilie 1969 a fost numit cardinal „in pectore” de către papa Paul al VI-lea, decizie anunțată public de Suveranul Pontif în 5 martie 1973. A trecut la cele veșnice în data de 28 mai 1970 și a fost înmormântat în cimitirul Bellu Catolic din București. În data de 2 iunie 1919, la Blaj, în cadrul unei Liturghii oficiate de însuși papa Francisc și în prezența unui număr mare de ierarhi, preoți și credincioși, Iuliu Hossu a fost beatificat alături de ceilalți episcopi greco-catolici: Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan și Alexandru Rusu.
Acestea sunt, într-o prezentare succcintă, coordonatele unei biografii care a traversat istoria frământată a secolului XX, una în care Iuliu Hossu a cunoscut atât maxima culminație a istoriei naționale românești, prin înfăptuirea României Mari, cât și cele două războaie mondiale, cu întreg cortegiul lor de suferințe și privațiuni și nu în ultimul rând instalarea în țara noastră a regimului totalitar comunist, care, la începuturile sale, a scos în afara legii Biserica Greco-Catolică, iar pe termen lung a îndepărtat România de orbita civilizației occidentale. Dacă toate aceste etape și momente din viața și cariera bisericească a lui Iuliu Hossu, sumar prezentate până aici, sunt în linii mari cunoscute, există o componentă a biografiei sale destul de vag prezentă în percepția istoricilor și a publicului larg deopotrivă, perioada în care tânărul cleric, viitorul arhiereu, a activat în calitate de preot militar în armata austro-ungară, în primii ani ai celei dintâi conflagrații mondiale.
Înrolat voluntar și decorat cu „Crucea de Onoare a Crucii Roșii”.
Iuliu Hossu a decis să se înroleze voluntar, punându-se la dispoziția
Serviciului Spiritual al Corpului VII Timișoara al armatei austro-ungare, după ce a aflat de moartea vărului său, căpitanul Iustin Hossu, căzut în luptă pe frontul răsăritean (rusesc) al războiului. Astfel, Iuliu Hossu se înrolează în anul 1914 ca preot militar, în grad de sublocotenent, pentru ca la începutul lunii decembrie a aceluiași an să plece de la Timișoara la Viena, împreună cu părțile sedentare ale Regimentului 64 Infanterie K.u.K. Orăștie, detașate în capitala imperiului pentru paza acesteia. Tânărul
cleric militar a acordat asistență spirituală militarilor din zona Viena precum și răniților aduși de pe fronturi și internați în diferite spitale și infirmerii, asumând această calitate până în anul 1917, când a fost numit în funcția de episcop.
În cadrul Regimentului 64 Infanterie, un regiment de „armată comună” (K.u.K.) cu o largă componență etnică românească, erau încadrați patru preoți ortodocși și patru greco-catolici. În noua sa misiune capelanul Iuliu Hossu, alături de ceilalți clerici „în uniformă”, a acordat asistență religioasă atât militarilor care asigurau paza exterioară a palatului Schonbrunn, a diferitelor obiective strategice și ordinea în capitala imperială, cât și celor internați în cele 330 infirmerii improvizate pentru soldații aduși de pe front. Comentând activitatea sa susținută din perioada în care a activat ca preot militar, ziarul „Unirea” de la Blaj scria următoarele: „Cu isbucnirea răsboiului european, îşi părăseşte postul şi pleacă la Viena, unde numai decât a fost numit preot militar şi încredinţat cu îngrijirea sufletească a răniţilor şi morboşilor români din spitalele şi lazaretele din Austria, Boemia şi Moravia. In aceasta calitate avu mult, enorm de mult lucru şi mai ales a trebuit si călătorească prin toate oraşele Austriei şi Moraviei, cari erau peste 40 la număr”.
În acești ani în care servit în armata imperiului a cunoscut numeroase personaje de naționalitate română, precum Iustin (Emil) Colbazi și Dominic Stanca, medici militari ai Regimentului 64 Infanterie, respectiv pe căpitanul Alexandru Vlad, cel care mai târziu, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, va fi responsabil cu securitatea participanților. Contactele pe care și le-a creat în ierarhia militară superioară a imperiului i-au permis să afle, la sfârșitul vernii anului 1916, că România urma să intre în război împotriva Austro-Ungariei. Cu ocazia Sărbătorii de Crăciun a anului 1914, Iuliu Hossu împreună cu colegii săi clerici miliari în Regimentul 64 Orăștie au organizat la Viena un eveniment de un puternic impact emoțional: cu ajutorul primarului din „Satul Împăratului”, cum numeau Viena soldații-țărani veniți din Ardeal, au adunat numeroși români aflați în capitala imperiului-militarii din spitale care se puteau deplasa, negustori și oameni de afaceri, soliști și membrii ai orchestrei de la Opera imperială, meseriași, lucrători și servitori din periferii-cu care au format o „ceată” de peste 800 de colindători. Casa imperială a receptat gestul ca un omagiu adus tronului, dar acest colind al românilor, făcând un arc peste timp cu acțiunea memorandiștilor din anul 1892, a dorit să transmită autorităților
imperiului un mesaj puternic, faptul că sacrificiile românilor în acel război teribil, alături de atâtea altele din trecut, trebuia să fie în sfârșit luate în considerare și națiunea română să primească drepturile pe care le merită.
Efortul susținut și dăruirea cu care a lucrat în această zonă a asistenței spirituale, medicale și sociale pentru militari, orfani și văduve de război, i-au atras evaluări favorabile din partea superiorilor, ajungând să fie distins cu „Însemnul laudei” (Signum laudis) și cu „Crucea de Onoare, cu decorație de război (clasa a doua), a „Crucii Roșii”. În același timp a avansat rapid în ierarhia militară, până la gradul de căpitan. Activitatea desfășurată și bunul renume pe care l-a dobândit în calitate de preot al armatei au constituit o bună premiză pentru susținerea sa în vederea accederii la treapta arhieriei, direcție în care s-au pronunțat favorabil atât înalți oficiali ai imperiului cât și personalități din mișcarea națională românească, precum Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Gheorghe Pop de Băsești, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop.
În legătură cu promovarea sa din ipostaza de sacerdot militar în demnitatea de episcop, același oficios mitropoloitan „Unirea” consemna: „Pentru zelul său neobosit și râvna, cu care și-a achitat aceasta grea slujbă, a fost decorat de Majestatea Sa în mai multe rânduri. Muncind neobosit l-a aflat denumirea la scaunul episcopesc al Gherlei și pe cât de cu multă dragoste este așteptat în noua sa funcție, pe atât lasă regrete în inimile tuturor, cari l-au cunoscut pe acest bărbat delicat, nobil și bun, din mijlocul cărora se depărtează. Mai ales soldații români, pe cari de atâteaori i-a cercetat și mângâiat, pierd în el un adevărat părinte, care atât de mult le-a purtat soartea la inimă”.
HINT
Iuliu Hossu a decis să se înroleze voluntar, punându-se la dispoziția
Serviciului Spiritual al Corpului VII Timișoara al armatei austro-ungare, după ce a aflat de moartea vărului său, căpitanul Iustin Hossu, căzut în luptă pe frontul răsăritean (rusesc) al războiului.
Bibliografie:
Florentin Crihălmeanu, Cununa martirilor Bisericii Române Unite. Fișe biografice și imagini ale fericiților episcopi greco-catolici români, martiri pentru credință, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca,
2020, pp. 85-96 passim.
Iuliu Hossu, Credința noastră este viața noastră. Memoriile cardinalului Dr. Iuliu Hossu, ediție de Silvestru Augustin Prunduș, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2003.
Valer Hossu, Episcopul Iuliu-sfântul Marii Uniri, ediția a treia, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 2018, p. 95-97.
„Unirea”, XXVII, 1917, nr. 29, 2 iunie, p. 2.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Iuliu_Hossu, accesat în 01.04.2025.
Articolul Din vremuri de război: Iuliu Hossu-preot militar (1914-1917). Contribuții documentare apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
