Noțiunea că relațiile personale dintre lideri pot transcende conflictele structurale profunde reflectă o credință în mod special americană, este de părere Leon Hadar.
Manevrele diplomatice recente dintre Washington și Moscova privind Ucraina oferă un exemplu perfect despre cum elitele politicii externe americane continuă să confunde gesturile grandioase cu coerența strategică.
Propunerile de încetare a focului din martie, diplomația telefonică a lui Donald Trump cu Putin și schimbările ulterioare ale pozițiilor de negociere nu relevă sofisticare diplomatică, ci tendința persistentă a Americii de a trata conflictele geopolitice complexe ca pe probleme care pot fi rezolvate prin combinația potrivită de presiuni și stimulente.
Limitele diplomației prezidențiale
Summitul recent al președintelui Trump cu Vladimir Putin din Alaska, care a produs „progrese mari”, dar niciun acord concret, exemplifică neînțelegerea fundamentală care a afectat politica americană față de Rusia de la sfârșitul Războiului Rece.
Noțiunea că relațiile personale dintre lideri pot transcende conflictele structurale profunde reflectă credința americană particulară în puterea transformatoare a agendei individuale asupra realităților geopolitice.
Aparenta renunțare a lui Trump la cererile de încetare a focului, în favoarea recunoașterii faptului că „Putin vrea pământ”, sugerează o recunoaștere întârziată a ceea ce realiștii au înțeles de mult: disputele teritoriale bazate pe preocupări de securitate și resentimente istorice nu pot fi eliminate prin teatru diplomatic.
Totuși, chiar și această modestă apropiere de realitate este învelită în presupunerea americană familiară că o combinație potrivită de „morcovi și bâte” poate, în cele din urmă, să facă adversarii să se supună voinței Washingtonului.
Paradoxul ucrainean
Conflictul din Ucraina prezintă factorilor de decizie americani un adevăr inconfortabil: Statele Unite nu au nici interesele vitale, nici capabilitățile necesare pentru a rezolva definitiv această dispută în termeni favorabili Kievului.
Discuția despre „garanții de securitate” și „achiziții masive de echipament militar american” reflectă soluția preferată a establishmentului de la Washington pentru crizele internaționale – aruncarea de bani și arme asupra problemei, evitând în același timp alegerile strategice dificile pe care le cere o guvernare eficientă.
Această abordare satisface mai multe grupuri de interese – contractanții din industria de apărare profită de pe urma vânzărilor de arme, elitele politicii externe pot indica „leadershipul” american, iar publicul intern se poate simți bine sprijinind partea mai slabă împotriva agresiunii.
Ceea ce nu reușește să facă este să abordeze realitatea strategică de bază: Rusia consideră alinierea Ucrainei cu Occidentul drept o amenințare existențială la adresa securității sale, în timp ce Statele Unite nu au nici voința, nici mijloacele de a garanta integritatea teritorială a Ucrainei împotriva unei Rusii determinate.
Iluzia indispensabilității
„Întâlnirea de mare miză” care a implicat lideri europeni, pe Trump, pe Volodimir Zelenski și pe șeful NATO reprezintă credința americană instituționalizată că nicio problemă internațională nu poate fi rezolvată fără rolul central al Washingtonului.
Această presupunere a indispensabilității nu doar că extinde responsabilitățile americane dincolo de limitele sustenabile, dar îi și scutește pe ceilalți actori de povara de a-și dezvolta propriile soluții la conflictele regionale.
Realitatea este că criza din Ucraina este fundamental o problemă de securitate europeană, pe care europenii au ales în mare parte să o externalizeze către conducerea americană. Acest aranjament le-a permis aliaților europeni să evite alegerile strategice dificile și alocarea de resurse pe care le-ar cere o împărțire autentică a poverii, în timp ce a permis elitelor americane să mențină iluzia că leadershipul global sporește, mai degrabă decât să constrângă, puterea americană.
Spre o reținere strategică
O abordare cu adevărat realistă a crizei din Ucraina ar începe cu o recunoaștere onestă a limitărilor americane, mai degrabă decât cu promisiuni grandioase de sprijin.
Statele Unite au interese legitime în prevenirea escaladării crizei într-un război european mai larg și în menținerea unor relații stabile atât cu Rusia, cât și cu aliații săi europeni. Nu au însă niciun interes imperios în determinarea configurației precise a granițelor sau guvernului Ucrainei.
„Disponibilitatea delegației ucrainene de a accepta propunerea SUA de a institui un armistițiu imediat, interimar, de 30 de zile” sugerează că până și Kievul recunoaște necesitatea unei acomodări pragmatice cu realitățile militare.
Cu toate acestea, politica americană continuă să oscileze între retorica maximalistă despre suveranitatea ucraineană și inițiative diplomatice ad-hoc care nu reușesc să abordeze dinamica de bază a conflictului.
Prețul suprasolicitării
Graba diplomatică privind Ucraina reflectă o patologie mai amplă a marii strategii americane: tendința de a trata fiecare dispută internațională ca pe un test al credibilității americane care necesită o intervenție decisivă.
Această abordare a produs constant rezultate care nu servesc nici intereselor americane, nici stabilității regionale – de la Irak și Libia la Afganistan și, acum, potențial, Ucraina.
Alternativa nu este izolaționismul, ci selectivitatea strategică – recunoașterea faptului că puterea americană, oricât de substanțială, este finită și trebuie păstrată pentru interese cu adevărat vitale. În cazul Ucrainei, acest lucru ar însemna acceptarea unei înțelegeri negociate care reflectă balanța militară a forțelor, mai degrabă decât preferințele factorilor de decizie de la Washington.
Dansul diplomatic actual dintre Washington și Moscova va continua probabil până când participanții vor recunoaște ceea ce realitățile militare au determinat deja: viitorul Ucrainei se află într-o formă de acomodare cu preocupările de securitate ale Rusiei, nu în prelungirea indefinită a unui conflict care nu servește nici intereselor ucrainene, nici celor americane.
Cu cât factorii de decizie americani acceptă mai repede această realitate, cu atât mai repede poate începe o diplomație autentică.
HINT
Statele Unite au interese legitime în prevenirea escaladării crizei într-un război european mai larg și în menținerea unor relații stabile atât cu Rusia, cât și cu aliații săi europeni. Nu au însă niciun interes imperios în determinarea configurației precise a granițelor sau guvernului Ucrainei.
HINT
Viitorul Ucrainei se află într-o formă de acomodare cu preocupările de securitate ale Rusiei, nu în prelungirea indefinită a unui conflict care nu servește nici intereselor ucrainene, nici celor americane.
AUTOR
Leon Hadar este cercetător senior la Foreign Policy Research Institute și editor colaborator la The American Conservative.
El este autorul lucrărilor „Quagmire: America in the Middle East” și „Sandstorm: Policy Failure in the Middle East”.
Articolul Diplomația războiului din Ucraina atinge limitele strategice americane apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
