Dumnezeu ne așteaptă oricând, oricât de departe am fi. Dumnezeu nu este o prezență care se impune, ci una care așteaptă. Nu bate cu forța la ușile inimii noastre, ci stă tăcut și blând, gata să răspundă la cel mai mic semn al întoarcerii noastre.
Ca un părinte care își așteaptă fiul risipitor, Dumnezeu nu ne judecă după drumurile străbătute, ci după dorința sinceră de a ne întoarce.
Drumurile pe care le alegem nu sunt întotdeauna cele corecte, iar uneori ne adâncim în greșeli din care pare că nu mai există cale de întoarcere. Și totuși, în ciuda distanței, a timpului pierdut sau a vinovăției care ne apasă, Dumnezeu rămâne acolo – așteptând.
Fiul risipitor simbolizează omul păcătos care, după o perioadă de rătăcire, conștientizează greșelile făcute și se întoarce cu umilință. El nu cere privilegii, ci doar iertare. Tatăl îl întâmpină cu dragoste, fără reproșuri, și îl primește nu ca pe un slujitor, ci ca pe un fiu prețios care s-a regăsit. Acest gest al tatălui arată profunzimea iertării – o iertare necondiționată, plină de bucurie, care reîntregește o legătură ruptă de păcat.
Dumnezeu nu obosește niciodată să ierte.
Privind la Hristos pe cruce, înțelegem cel mai clar acest mister: că suferința nu este semnul absenței lui Dumnezeu, ci chiar locul unde El S-a făcut cel mai prezent. Credința nu e o magie care îndepărtează problemele, ci o lumină care le dă chip. Și poate, într-o zi, privind înapoi, vom descoperi cu uimire că cele mai grele momente ale vieții au fost și cele în care Dumnezeu ne-a fost cel mai aproape — nu pentru că necazurile au fost mici, ci pentru că El a fost mare.
Să ne înțelegem bine: Dumnezeu nu este pierdut. Noi suntem cei care am rătăcit, nu El. A te întoarce la Dumnezeu nu înseamnă a avea toate răspunsurile, ci a avea curajul să spui: „Am greșit. Am nevoie de Tine.” Dar există și o altă surpriză: întoarcerea la Dumnezeu nu este doar o revenire la un punct din trecut, ci o trezire la o viață cu totul nouă.
De cele mai multe ori, în tristețe, Dumnezeu vorbește mai clar decât în bucurie. Nu pentru că ar vrea să ne doară, ci pentru că inima noastră, în sfârșit, tace și ascultă.
Există un soi de bunătate care pare a fi la mare căutare în vremurile noastre. E o bunătate dulceagă, placidă, care nu mustră, nu incomodează și — cel mai grav — nu mântuie. Este, dacă-mi permiteți o expresie veche, o „bunătate de vitrină”, menită mai degrabă să fie admirată decât trăită.
Dar bunătatea reală, cea care răsare din inima celui care-L cunoaște pe Dumnezeu, nu este totdeauna comodă. Ea poate să spună „nu” acolo unde toți aplaudă, și să tacă acolo unde ceilalți strigă. Nu caută să fie populară, ci adevărată. Și tocmai în această fidelitate față de adevăr stă frumusețea ei.
E limpede că omul modern a confundat bunătatea cu indulgența — ideea că a fi bun înseamnă a aproba totul și a nu judeca nimic. Dar dacă cineva ar lăsa un copil să se joace pe marginea prăpastiei, dintr-o grijă să nu-l supere, l-am numi bun? Sau l-am numi iresponsabil? Bunătatea, atunci când este veritabilă, este uneori severă, așa cum un chirurg este sever când taie pentru a salva.
În cele din urmă, bunătatea nu este un sentiment vag, ci o voință clară: voința de a face binele, cu orice preț. Și asta nu putem face cu adevărat decât atunci când suntem transformați lăuntric, pentru că, așa cum am spus și altă dată, nu poți scoate apă curată dintr-o fântână murdară.
Articolul Dumnezeu nu ne părăsește nici o secundă apare prima dată în ziarulfaclia.ro.