Le Grand Continent
Investitorul tech de dreapta Peter Thiel a descins recent în inima administrativă a Bisericii Catolice, însă viziunea sa apocaliptică s-a lovit de un val de respingere din partea intelectualilor Romei.
Cunoscut drept arhitectul din umbră al ascensiunii lui JD Vance și sponsor important al lui Donald Trump, miliardarul a încheiat ieri la Roma o serie de patru prelegeri cu circuit închis care explorează modul în care „forțe oculte sunt neîncetat la lucru, hotărâte să distrugă ceea ce a mai rămas din Occident”, potrivit grupului creștin conservator care l-a găzduit, citat de New York Times.
Deși Thiel și-a mai expus și în trecut teoriile despre amenințarea iminentă a Antihristului fără a stârni reacții majore, de data aceasta conferințele sale de un misticism sumbru, ținute chiar sub zidurile Vaticanului, au primit un răspuns mai susținut din partea gânditorilor catolici.
În eseul intitulat sugestiv „Erezia americană”, părintele Paolo Benanti — principalul consilier al Vaticanului în domeniul Inteligenței Artificiale — califică viziunea lui Thiel drept „tulburătoare”. Textul său oferă o incursiune tăioasă în zona de umbră a puterii contemporane, unde inovația tehnologică, teologia apocaliptică și controlul social se contopesc primedios. Benanti denunță o tentativă insidioasă de a rescrie ordinea mondială nu prin mecanisme democratice, ci printr-o formă radicală de „inginerie a sufletelor”.
Dacă „erezia” presupune, prin definiție, izolarea unui adevăr parțial pentru a-l transforma în tiranie, atunci viziunea lui Thiel despre monopol și supraveghere devine cea mai mare provocare la adresa libertății colective, scrie părintele Benanti, care denunță mecanismele prin care un singur om și influenta sa rețea, „PayPal Mafia”, încearcă să convertească filosofia mistică în realitate algoritmică, cu scopul creării unui regim elito-tehnocratic mondial și amenințând fundamentele democrației înțelese ca autoguvernare a cetățenilor egali.
Trăim vremuri ciudate: strâmtoarea Ormuz este blocată și un miliardar din Silicon Valley încearcă să scrie următoarea enciclică a papei. Pentru a încerca să ne orientăm în această epocă, putem începe de aici.
Pentru a înțelege traiectoria intelectuală și operațională a lui Peter Thiel, nu este suficient să-l privim prin prisma convențională a capitalului de risc sau a inovației tehnologice. Thiel este, înainte de toate, un teolog politic care acționează chiar în inima ecosistemului Silicon Valley.
Pentru mulți, Palantir Technologies — creația sa cea mai emblematică — întruchipează fie un stat în stat însărcinat să supravegheze masele, fie, dimpotrivă, scutul ordinii occidentale. Pentru Thiel, ea reprezintă mai ales manifestarea concretă a unei viziuni asupra lumii care pune radical sub semnul întrebării dogmele modernității democratice.
În același timp enigmatică și influentă, figura sa nu se conturează ca aceea a unui simplu antreprenor, ci ca aceea a unui gânditor care a țesut o rețea ideologică complexă din surse foarte diverse: de la filosofia mimetică a lui René Girard până la profeția anarho-capitalistă, ajungând recent la un cadru teologico-apocaliptic la fel de îngrijorător pe cât este de structurat.
Întreaga acțiune a lui Thiel poate fi astfel citită ca un act prelungit de erezie împotriva consensului liberal: o contestare a însăși fundamentelor coexistenței civile, pe care el le consideră depășite.
Înainte de a intra în arhitectura ideologică a lui Peter Thiel, trebuie totuși să redăm termenului „erezie” sensul său originar, eliberându-l de accepțiunea sa curentă de blasfemie sau simplă eroare doctrinară, pentru a-i restitui demnitatea etimologiei sale grecești. Hairesis desemnează inițial o „alegere”, o opțiune — actul de a evidenția o parte, distingând-o de rest. În sensul său filosofic cel mai profund, erezia nu este negarea adevărului, ci izolarea unui adevăr parțial, desprins din țesutul relațional al întregului și ridicat la rangul de principiu absolut. Este absolutizarea unui fragment separat de armonia ansamblului: o intuiție particulară despre natura umană sau despre dinamica socială care, lipsită de contraponderile necesare impuse de complexitatea realului, devine totalizatoare — și, în cele din urmă, tiranică.
Din această perspectivă trebuie citită viziunea lui Thiel: nu ca o simplă respingere a valorilor occidentale, ci ca radicalizarea patologică a unor componente ale acestora — competiția, tehnologia, individul — care, transformate în singura busolă, conduc la rezultate radical divergente de proiectul democratic comun.
Profeția monopolului: Thiel, René Girard și umbra „PayPal Mafia”
Pentru a înțelege traiectoria care a dus Silicon Valley de la un grup de adolescenți utopici care se adunau în garaje la un centru nevralgic al puterii geopolitice mondiale, trebuie să ne întoarcem la fundamentele filosofice și relaționale care au susținut ascensiunea sa cea mai spectaculoasă.
În centrul acestei transformări nu se află doar ingineria software, ci și o formă de inginerie a sufletelor și a societăților, orchestrată de o figură care reunește în sine rolul investitorului și pe cel al teologului politic: Peter Thiel.
Departe de a se reduce la o simplă strategie de afaceri, viziunea sa constituie traducerea operațională a unei antropologii filosofice precise — cea a lui René Girard — întruchipată și apoi difuzată prin intermediul uneia dintre cele mai influente rețele de putere din istoria recentă: ceea ce se numește „PayPal Mafia”.
Intuiția girardiană: monetizarea dorinței mimetice la scară planetară
Această poveste începe în anii 1980, la Universitatea Stanford. Student la filosofie, tânărul Peter Thiel descoperă acolo gândirea lui René Girard. Pentru prima dată, antropologul francez, cunoscut pentru teoria sa a dorinței mimetice, îi oferă o grilă de lectură a realității care se dovedește deopotrivă destabilizatoare și decisivă.
În centrul teoriei girardiene se află ideea că dorința umană nu este nici autonomă, nici spontană, ci fundamental mimetică: dorim ceea ce doresc ceilalți, nu pentru valoarea intrinsecă a obiectului, ci pentru că dorința celuilalt îl desemnează ca fiind dezirabil. În aparență benignă, această dinamică poartă totuși un potențial distructiv considerabil: atunci când doi indivizi sau mai mulți doresc același lucru, convergența dorințelor îi transformă inevitabil în rivali, declanșând o competiție susceptibilă să degenereze în violență mimetică — o spirală conflictuală care poate dezagrega țesutul social.
Thiel nu se mulțumește să studieze această teorie: o interiorizează. O transformă într-o doctrină operațională pentru lumea afacerilor. Acolo unde rațiunea economică clasică și retorica capitalistă celebrează concurența ca motor al progresului, Thiel, prin prisma girardiană, vede dimpotrivă în aceasta o capcană mortală: o formă de nebunie colectivă care ar eroda profiturile și ar distruge valoarea.
Dacă concurența constituie echivalentul comercial al violenței mimetice, atunci strategia câștigătoare nu este de a fi un concurent mai bun, ci de a refuza însăși concurența.
În lucrarea sa celebră De la zero la unu — care poate fi citită ca un tratat girardian aplicat startup-urilor — Thiel susține că obiectivul unei companii nu trebuie să fie acela de a învinge pe o piață saturată, ci de a crea ceva absolut unic pentru a atinge o poziție monopolistică. În această perspectivă, monopolul devine singura ieșire din violența mimetică a pieței, singurul spațiu în care devine posibil să produci și să captezi o valoare durabilă.
În lumea afacerilor, Thiel s-a sprijinit pe această intuiție filosofică pentru a-și realiza cele mai profitabile investiții.
Se știe, de exemplu, că a mobilizat teoria dorinței mimetice pentru a anticipa succesul Facebook, investind foarte devreme în rețeaua socială, într-o perioadă în care aceasta abia își făcea primii pași. Acolo unde mulți nu vedeau decât un alt blog puțin geek destinat studenților, Thiel a identificat o „mașină mimetică” perfectă: o platformă concepută pentru a exploata o nevoie umană fundamentală — a-i observa pe ceilalți, a-i imita, a dori ceea ce ei doresc.
Se spune că el însuși i-ar fi expus lui Mark Zuckerberg teoriile lui René Girard, convingându-l să scaleze cu o formulă șoc: „cine deține o mașină de produs dorință deține lumea”. Pentru el, introducerea butonului „Îmi place”, apoi evoluția sa ulterioară, nu a constituit doar o inovație tehnică: a reprezentat implementarea algoritmică perfectă a dorinței mimetice, un dispozitiv destinat să amplifice și să monetizeze dorința mimetică la scară planetară.
Geneza puterii: alianța „PayPal Mafia”
Dar ideile, chiar și foarte puternice, nu sunt suficiente pentru a construi imperii. Ele au nevoie de oameni, de capital și de o structură operațională.
Aici intervine „PayPal Mafia”, acest grup de foști angajați și cofondatori ai PayPal care reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai mari concentrații de talent antreprenorial și de putere economică a epocii noastre. Această alianță nu are nimic teoretic; dincolo de mit, ea s-a forjat în intensitatea unui mediu extrem de competitiv și în lupta comună pentru supraviețuirea PayPal la începuturile sale.
Printre membrii săi se numără personalități care au redesenat literalmente peisajul tehnologic — și, prin urmare, social — al secolului XXI. Pentru a cita doar câteva nume, alături de Peter Thiel, veritabil naș intelectual al grupului, îi regăsim pe Elon Musk, care va fonda ulterior Tesla și SpaceX; Reid Hoffman, creatorul LinkedIn; Max Levchin; Chad Hurley, Steve Chen și Jawed Karim, fondatorii YouTube; Jeremy Stoppelman de la Yelp sau încă David Sacks, actual „țar al IA și crypto” al lui Trump, precum și foarte influentul Marc Andreessen.
Ceea ce îi leagă pe acești indivizi nu ține doar de faptul că au împărțit aceleași birouri. Ei au elaborat o cultură comună și s-au dezvoltat într-un mediu intelectual și operațional bazat pe încredere reciprocă, pe o viziune tehnocratică asupra viitorului și pe o îndrăzneală antreprenorială puțin preocupată de convenții și norme.
Mafia PayPal a funcționat ca o rețea densă și puternic interconectată, o țesătură de interese întemeiată, asemenea unei alianțe, pe sprijin reciproc. Atunci când PayPal a fost vândută către eBay în 2002 — eliberând atât capital, cât și talente — membrii săi nu s-au dispersat. Dimpotrivă, au rămas legați, finanțându-și noile întreprinderi, consiliindu-se reciproc și recrutându-se pentru noi proiecte. Rețeaua lor a funcționat ca un multiplicator de putere: succesul unuia participa la capitalul — financiar, dar și relațional — al succesului celuilalt.
Thiel, după cum s-a spus, a jucat un rol decisiv în finanțarea Facebook, dar l-a încurajat și pe Hoffman să lanseze LinkedIn și a susținut ambițiile spațiale ale lui Musk. Mafia PayPal constituie, în acest sens, o ilustrare concretă a teoriei rețelelor: un grup restrâns de oameni care, datorită unor legături puternice și unei viziuni comune, reușește să exercite o influență disproporționată asupra întregului sistem.
Dar, datorită lui Thiel, un element girardian și mai profund continuă să țină acest grup unit. Thiel a căutat întotdeauna să evite concurența bazată pe dorința mimetică chiar în interiorul echipelor sale. La PayPal, constatând că imprecizia în repartizarea rolurilor genera rivalități distructive, a atribuit fiecăruia responsabilități atât de clar distincte încât fiecare angajat dispunea de un cvasi-monopol asupra sarcinii sale, neutralizând astfel orice conflict și favorizând o cooperare concentrată.
Această filozofie managerială — care valorizează un individualism dus la extrem în interiorul unei structuri puternic coordonate — a devenit una dintre semnăturile companiilor provenite din această diasporă. Este, fără îndoială, moștenirea concretă cea mai profundă a lui Peter Thiel.
O revoluție invizibilă: Peter Thiel și lovitura de stat din Silicon Valley
Trecerea de la întreprinderea digitală la puterea politică nu a fost un accident de parcurs, ci rezultatul logic al acestor premise ideologice și structurale. Companiile fondate sau finanțate de Mafia PayPal nu s-au limitat la a vinde produse: ele au redefinit chiar infrastructurile sociabilității, ale muncii, ale informației și ale securității.
Facebook a colonizat relațiile umane.
LinkedIn a cartografiat și a structurat lumea profesională.
YouTube a democratizat — fragmentând-o totodată până la extrem — producția video.
Palantir Technologies — fondată de Peter Thiel cu sprijinul CIA prin fondul său de capital de risc In-Q-Tel — a introdus logica analizei datelor chiar în inima aparatelor de informații și militare.
Ceea ce a fost inițial o ambiție economică — crearea de monopoluri pentru a scăpa de concurență — a devenit o problemă politică în momentul în care aceste platforme au atins dimensiuni globale.
Aplicată rețelelor sociale, teoria dorinței mimetice și-a dezvăluit adevărata dimensiune politică: dacă ființele umane sunt mașini de imitat, atunci cel care controlează algoritmii care sugerează pe cine sau ce să imităm controlează societatea.
Platformele nu sunt neutre. Ele sunt, așa cum a arătat Geert Lovink, întruchiparea unei ideologii particulare: instrumente care modelează comportamentele și redefinesc normele sociale.
În cursul celui de-al doilea deceniu al secolului nostru, această influență a devenit explicită. Presiunea către o monetizare din ce în ce mai accentuată, necesară pentru a satisface piețele financiare după listările la bursă — ne gândim în special la oferta publică inițială a Facebook din 2012 — a condus la implementarea unor instrumente de profilare și micro-țintire care au făcut opinia publică manipulabilă la un nivel fără precedent.
Scandalul Cambridge Analytica a fost doar partea vizibilă a unui proces mai amplu: date comportamentale extrase prin însăși logica acestor platforme au fost folosite ca arme politice.
Peter Thiel însuși întruchipează această schimbare.
A trecut de la rolul de investitor libertarian la cel de actor politic central — susținând deschis pe Donald Trump și finanțând candidați care împărtășesc agenda sa anti-establishment.
Viziunea sa, hrănită atât de pesimismul antropologic al lui René Girard privind violența mulțimilor, cât și de profeția sfârșitului statului-națiune formulată în lucrarea ”Individul Suveran”, pe care a prefațat-o, l-a condus să considere tehnologia nu doar ca un instrument de profit, ci ca un instrument de gestionare a declinului instituțiilor democratice liberale.
Dacă democrația este expusă derivelor iraționale ale violenței mimetice, atunci tehnologia oferă, în această perspectivă, o alternativă: o ordine bazată pe controlul datelor, pe predicția algoritmică și pe o gestionare tehnocratică a maselor.
Ideologia care impregnează acest grup — și, mai larg, Silicon Valley — a evoluat treptat către forme de post-umanism, în special prin curentele mișcării TESCREAL (Transumanism, Extropianism, Singularitarism, Cosmism, Raționalism, Altruism eficient și Long-termism). Aceste filosofii, susținute în special de Elon Musk, văd în tehnologie instrumentul care permite depășirea limitelor biologice și sociale ale omului. Effective Altruism (altruism eficient) și Longtermism (long-termism), în special, promovate de figuri precum Dustin Moskovitz, transformă acumularea de capital într-un imperativ moral destinat să „salveze viitorul” — chiar dacă acest lucru justifică un relativ dezinteres față de inegalitățile prezente în numele unui ipotetic bine viitor al umanității.
În esență, ceea ce a început ca aventura antreprenorială a unui grup de tineri nerds și outsiders din Palo Alto s-a dovedit a fi construcția unei noi arhitecturi a puterii.
Înarmați cu intuițiile filosofice ale lui Girard, mediate de Thiel, PayPal Mafia a înțeles înaintea multora că, în era digitală, adevărata putere nu mai rezida în controlul mijloacelor de producție, ci în controlul mijloacelor de imitație și de conexiune. Au construit un „Turn” digital pentru a conecta lumea — dar mai ales pentru a o guverna.
Când fisurile acestei construcții au început să apară — polarizare, dezinformare, control algoritmic — a devenit clar că platformele nu erau simple piețe publice virtuale, ci mașini ideologice puternice capabile să sfideze suveranitatea statelor și să rescrie însăși regulile coexistenței democratice.
Ceea ce se născuse ca întreprindere economică s-a transformat în putere politică pentru că a atins rădăcina însăși a legăturii sociale: dorința, imitația și violența care rezultă din acestea.
Pentru a relua expresia lui Marietje Schaake, avusese loc o revoluție invizibilă: Silicon Valley se lansase într-o lovitură de stat permanentă.
O revanșă computațională: insurgența Generației X împotriva ordinii boomer
Pentru a înțelege pe deplin natura subversivă a proiectului lui Peter Thiel și a anturajului său, nu este suficient să-i cartografiem coordonatele filosofice, trebuie, de asemenea, să-i înțelegem dimensiunea generațională.
Se pot recunoaște, într-adevăr, în acțiunea lor, trăsăturile unei frontiere istorice proprii Generației X care traversează întreaga Silicon Valley. În timp ce narațiunea dominantă tinde să identifice inovația tehnologică cu millennials sau cu Generația Z, realitatea este că arhitectura profundă a puterii digitale a fost desenată de Generația X — adesea calificată drept „generația uitată”. În acest spațiu intermediar, comprimat între moștenirea demografică copleșitoare a boomerilor și irupția digitală a generațiilor următoare, a avut loc o deplasare tăcută, dar radicală a puterii.
Figuri precum Elon Musk, Larry Page, Sergey Brin și Peter Thiel nu sunt simpli antreprenori: ei întruchipează avangarda unei generații care, crescând pe linia de creastă dintre analogic și digital, a știut să-și transforme marginalitatea politică în supremație tehnologică.
Această generație deține astăzi cheile puterii. Ea ocupă mai mult de jumătate din pozițiile de leadership global în sectorul tehnologic.
Dar chiar și acest dat cantitativ nu este suficient pentru a explica natura „ereziei” lor.
În configurația sa actuală, Silicon Valley poate fi citită ca o mare revanșă a Generației X împotriva structurilor de putere moștenite de la baby boomers. Acolo unde părinții ocupaseră și înghețaseră instituțiile tradiționale — bănci, mari companii ierarhice, industria auto, gardienii informației mediatice — moștenitorii Generației X nu au căutat nici confruntarea frontală, nici nu au încercat reforma internă.
Ei au ales o strategie de ocolire mult mai eficientă: să facă vechile instituții obsolete.
Au înțeles că adevărata putere nu mai rezidă în controlul structurilor fizice sau financiare clasice, ci în exercitarea unei noi suveranități: puterea computațională.
În acest sens, epopeea startupurilor din Silicon Valley reprezintă pentru această generație echivalentul existențial al lui Mai 68: o revoluție nu dusă pe străzi sau în universități, ci cu servere și linii de cod, în slujba unui obiectiv precis: demantelarea ierarhiilor rigide și a fidelității corporative care constituiau osatura „lumii boomer”. Spre deosebire de marile revoluții ale secolului XX, ea nu este ideologică, ci pragmatică: acest act de rebeliune eretică nu respinge convențiile vechi din principiu, ci în numele eficienței.
Crearea de universuri economice paralele constituie expresia sa cea mai tangibilă: PayPal apare pentru a face sistemul bancar tradițional depășit; Amazon dezintegrează comerțul fizic; Google retrage mass-mediei monopolul asupra accesului la cunoaștere; Tesla sfidează industria auto bazată pe combustibili fosili.
Aceste companii nu sunt doar un model economic: ele constituie un act de război asimetric împotriva ordinii stabilite.
Peter Thiel întruchipează perfect acest spirit de „arhitect tăcut”.
Viziunea sa politică și antreprenorială este cea a cuiva care, găsind căile puterii tradiționale blocate de o ierarhie gerontocratică, decide să construiască o cale laterală de ieșire: un monopol care nu concurează vechea lume, ci o face caducă.
În Europa, există adesea tendința de a ironiza formula „fake it till you make it”, reducând-o, cel mult, la o formă de cinism. În realitate, ea exprimă foarte bine respingerea radicală a credințelor proprii lumii configurate de generația baby boomer: ea traduce o accelerare impusă de cei care au decis că regulile jocului anterioare nu mai sunt valide.
Generația X a impus noi modele organizaționale — structuri plate, meritocrație bazată pe rezultate, flexibilitate — nu ca și concesii, ci ca arme menite să se miște mai rapid decât instituțiile pe care voia să le depășească.
Astăzi, traversând infrastructurile pe care le-a creat — de la rețelele sociale la cloud — locuim, de fapt, pe teritoriul cucerit de această revanșă generațională.
Dar pentru Thiel și cei asemenea lui, această cucerire nu era încă un final pacificat. Ea constituia instrumentul unei guvernanțe tehnocratice menite să depășească definitiv lentoarea democrației parlamentare — percepută poate ca ultimul vestigiu politic al generației precedente — pentru a face față provocărilor apocaliptice ale viitorului.
Întrebarea care rămâne în suspensie este aceasta: cum poate această putere alternativă, disruptivă, să mai fie integrată — dacă acest lucru mai este încă posibil — în structuri democratice care riscă acum să fie lichidate ca depășite, mai degrabă decât apărate ca o cucerire a civilizației?
Căci erezia lui Thiel nu se oprește la economie: ea se extinde la însăși structura puterii politice, inspirându-se din profeția formulată de Individul Suveran”. Acest text, venerat în Silicon Valley ca o scriere fondatoare, anunță declinul inevitabil al statului-națiune, destinat să se dizolve sub efectul revoluției digitale și al criptomonedelor.
Potrivit acestei viziuni, violența nu ar mai aduce profit ca odinioară, în timp ce capitalul, devenit fluid și lipsit de ancorare teritorială, ar scăpa de sub controlul fiscal al guvernelor.
Se conturează astfel un viitor neomedieval în care politica democratică nu mai este decât o relicvă și în care ansamblul serviciilor esențiale vieții în societate — inclusiv securitatea — sunt privatizate și administrate de entități corporative.
În acest univers apare o nouă aristocrație de „indivizi suverani”: o elită cognitivă desprinsă de geografie, operând într-un spațiu cibernetic eliberat de jurisdicții, lăsând în urmă o masă de indivizi deveniți superflui.
Thiel adoptă această perspectivă nu doar ca diagnostic, ci ca program, finanțând tehnologii care accelerează această dizolvare, construind în același timp, paradoxal, instrumentele destinate să-i controleze efectele.
Palantir și scrierea thieliană a realului: structuri ale unei erezii politice
Apogeul acestui edificiu ideologic apare în ultimul eseu teologic al lui Peter Thiel, co-scris cu Sam Wolfe, unde contestarea democrației capătă o formă explicit apocaliptică.
Aici, Thiel reinterpretează modernitatea științifică, inaugurată de ”Noua Atlantidă” a lui Francis Bacon, nu ca un proces de emancipare, ci ca un proiect menit să-l „abolescă pe Dumnezeu” și chiar hazardul însuși. „Casa lui Solomon” imaginată de Bacon — o instituție secretă dedicată unei cunoașteri omnisciente capabile să „realizeze toate lucrurile posibile” — devine, în viziunea sa, arhetipul Palantirului. Deși recunoaște partea întunecată a acestei ambiții tehnologice, apropiind figura suveranului baconian de Anticristul biblic care promite în mod mincinos „pace și securitate”, Thiel pare să considere acest destin drept inevitabil. Viziunea sa se cristalizează în dilema formulată de Alan Moore în ”Păzitorii”: umanitatea ar fi confruntată cu o alternativă binară și teribilă — „Ozymandias sau război nuclear”.
Cu alte cuvinte: fie un regim tehnocratic mondial care impune mântuirea prin minciună, fie anihilarea totală. În această exegeză apocaliptică, Thiel se inspiră de asemenea, în mod neașteptat, din imaginarul manga ”One Piece”. „Guvernul mondial” care apare acolo, promițând ordinea absolută cu prețul libertății, devine pentru el reprezentarea perfectă a unui ”katechon” secularizat: o putere care ține haosul în frâu.
Dar această speranță dialectică — ideea că prăbușirea acestui ordin leviatanic ar putea deschide o nouă eră a libertății — se dovedește, la o analiză atentă, o falsă speranță.
Căci ceea ce imaginează Thiel nu este parusia creștină, adică evenimentul final care răscumpără istoria întrerupând-o, ci o simplă renaștere în interiorul ciclului girardian al timpului.
Distrugerea ordinii stabilite nu conduce la Împărăția Cerurilor: ea nu face decât să reactiveze mecanismul violenței mimetice.
Din haos va apărea în mod necesar un nou țap ispășitor, în jurul căruia se va reconstitui o ordine provizorie, destinată și ea să se prăbușească.
Concepția sa despre timp nu este, așadar, nici liniară, nici eshatologică în sens creștin: este tragic ciclică — și, prin urmare, păgână.
Apocalipsa pe care o invocă nu este sfârșitul timpului. Ea este doar sfârșitul unui timp: o distrugere necesară pentru a purifica sistemul și a relansa eterna reîntoarcere a violenței fondatoare.
Prin urmare, provocarea pusă de Thiel nu mai opune democrația și autoritarismul: ea ia forma unei alegeri eshatologice rezumate în mod binar — „Anticrist sau Armagedon”.
În fața riscului unui haos neguvernabil — climatic, nuclear sau provenit dintr-o inteligență artificială scăpată de sub control — el postulează că salvarea nu poate veni decât de la o putere centralizată, totalizatoare, apropiată de guvernul mondial despotic, dar salvator, al lui Ozymandias.
Palantir devine astfel sinteza acestor viziuni aparent contradictorii: o mașină girardiană capabilă să identifice și să neutralizeze amenințările înainte ca violența mimetică să explodeze, cu alte cuvinte un sistem planetar de gestionare a țapului ispășitor.
În același timp, Palantir devine „Casa lui Solomon” care conferă unei elite o cvasi-putere divină de supraveghere și predicție.
Peter Thiel acționează pe două registre simultan, revelatoare pentru profunzimea ereziei sale politice: pe de o parte, finanțează forțele centrifuge care erodează statul-națiune; pe de altă parte, înarmează statul pentru a instaura un control panoptic.
Atunci când democrațiile liberale adoptă instrumentele sale, ele nu dobândesc doar un software: ele importă o ideologie care consideră transparența un obstacol și dezbaterea publică un lux devenit insuportabil.
Acceptând tehnologia lui Thiel prin „scrierea realului” de la Palantir, instituțiile adoptă implicit diagnosticul său: societatea ar fi o masă mimetică incapabilă să se autoguverneze, iar singura alternativă la apocalipsă ar fi un ordin tehnocratic impus de o elită de suverani.
În această viziune, democrația înțeleasă ca autoguvernare a cetățenilor egali este deja moartă — și nu mai rămâne decât, în obscuritatea unui centru de date, gestionarea clinică a cadavrului său.
Întreaga acțiune a lui Thiel poate fi astfel citită ca un act prelungit de erezie.
Autor
Paolo Benanti este părinte franciscan și consilier pe chestiuni de Inteligență Artificială al papei
Articolul Erezia americană: trebuie să-l ardem pe rug pe Peter Thiel? apare prima dată în ziarulfaclia.ro.