Mitologia românească păstrează, prin vocea satului și observația etnografică, imaginea unor ființe misterioase și fascinante – ielele și sânzienele. Reputatul etnolog clujean prezintă originile, comportamentul și simbolismul acestor entități ale văzduhului, surprinzând conexiunile lor cu natura, magia feminină și ritualurile arhaice ale fertilității. Între teamă și fascinație, ielele continuă să bântuie imaginarul colectiv, purtând cu ele o moștenire mitică de o uimitoare complexitate.
„Un om trecea cu carul noaptea printr-o pădure. Drumul fiind greu, omul şi-a oprit vitele să se odihnească. S-a oprit şi el să-şi tragă sufletul şi, obosit cum era a adormit. A dormit cât a dormit şi când s-a trezit a văzut că-i lipseşte resteul de la jug, iar un bou ieşise să pască. Omul nedumerit s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta dar n-a văzut nimica. Dar deodată aude aşa ca o cântare, care părea că vine de undeva de departe. S-a uitat pe cer şi-a văzut nişte aripi albe bătând şi lumânări aprinse care umblau pe sus. Erau milostivele. Omul şi-a întors repede fața să nu-i fure mintea, pentru că milostivele iau mintea celui care le vede. Ele îi furaseră şi resteul ca să nu poată mere mai departe” numeroase. Această „întâmplare” a povestit-o o informatoare din satul bine pe Borsa, jud. Bihor şi mărturisea cu sinceritate că îl cunoaşte acest om. Firește, asemenea povestiri despre zânele văzduhului numite în popor şi Iele, Vântoase, Şoimane, Mãestre sunt destul de mai ales credibile.
Cântecul ielelor este probabil cântecul sau muzica sferelor, muzica cosmică şi prezenţa ei în nopţile senine este demonstrată în mod științific. În anumite condiții atmosferice, natura cântă, respectiv piatra sau copacii emit unde sonore de o anumită frecvență, pe care amatorii de science-fiction, şi nu numai ei, o consideră muzică venită de pe alte planete, de acolo de unde probabil există viață. În tradiția românească aceste unde sonore sunt atribuite Ielelor, zâne ale văzduhului silvanic, ale aerului în generalL.
Originea
Despre originea acestor făpturi există mai multe ipoteze. Din legendele şi întâmplările culese desprindem ideea că ielele sau milostivele, cum se numesc ele în Transilvania, sunt suflete ale vrăjitoarelor, ale bosorcoaielor, care nu-şi găsesc odihna niciodată, sau fetele lui Irod (irodițele) sau slujnicele acestuia, blestemate pentru păcatele lor să umble bezmetice prin lume. Mai sunt considerate fiicele lui Alexandru Macedon, sau babe transformate în fete frumoase de însuşi Diavolul. Milostivele umblă numai noaptea, se adună în luminişurile pădurii, în poieni sau pe păşuni şi câmpii. Alteori ele se scaldă în lacuri ascunse de ochii omeneşti. Dacă le furi atunci hainele, ele devin ființe pământeşti şi poţi să te căsătoreşti cu ele, căci sunt neasemuit de frumoase, atât de frumoase că-ți iau minţile şi te îmbolnăveşti „de iele”. De altfel, când se înfăţişează muritorilor, ele sunt îmbrăcate sumar şi amăgesc flăcăii. Îi atrag în locuri dosnice, unde îi seduc. Flăcăii se îmbolnăvesc fără leac, umblând bezmetici pe câmpuri. Din această perspectivă, ielele se aseamănă cu strigoaicele sau cu zburătǎroaicele, cele care îi îmbolnăvesc pe tinerii puberi, pe bărbații hipersexuali şi pe văduvi.
Pot fi auzite cântând
Dacă ielele îi prind pe tineri în hora lor nǎucitoare, aceştia uită de fetele şi de nevestele din sat şi rătăcesc cu mintea bolnavă, căutând zânele cele frumoase. „O fost un fecior, da fain fecior, care sta și să se însoare;avea o fată gata cotată. Odată a mers cu caii la păscut pe camp noaptea şi o dormit acolo la cai ca să-i păzască. Când o fost cătǎ miazănoapte l-o trezit nişte glasuri ca de pe altă lume: unele făceau ca porcii, altele behăiau ca oile, altele chițăiau, altele râdeau şi mieunau. Feciorul nu s-o speriat ci s-o sculat în picioare radicand toporul. Atunci l-o luat milostivele și l-o învârtit și l-o întors şi fecioru’ n-o mai ştiut unde se află. Când s-o trezit dimineața, feciorul nu mai era cu mintea sănătoasă şi nu s-o mai însurat niciodată” qinivi în concepţia populară ielele au apărut odată cu lumea din stihiile primare: „Milostivele au ieşit dintr-un loc întunecos, ascuns, undeva departe” sau „vin dintr-un izvor luminos, de unde vin toate câte sunt”. Aşadar stihiile au născut ceea ce se manifestă, puterea, forma, moduri şi feluri de a apărea, lumea văzută si cea nevăzută. Milostivele nu pot fi văzute. Se văd doar lumânările pe care le poartă în mâini. Ele pot fi auzite fie cântând, fie sunând clopoţeii pe care-i poartă la brâu sau la picioare. Ele zboară prin văzduh de obicei la miezul nopții sau înainte de miezul nopții, niciodată după acesta, pentru că există credinţa că după miezul nopții încep cocoșii să cânte, iar cântecul acesta alungă spiritele rele, curăță văzduhul de fantome, de strigoi şi deci de iele. Milostivele umblă de obicei în ceată, în grup, iar numărul acestora este impar, de 3, 7 sau 9. Ele pot fi împărţite în zâne bune şi zâne rele; de obicei aceleaşi milostive pot fi și bune și rele, în acelaşi timp. Că trăsătura lor caracteristică generală este răutatea ne-o demonstrează tabuismul lor nominal, aşa cum este şi apelativul Diavolului (Dracul, Necuratul, Scaraoschi, Urechilǎ, Încornoratul, Ucigă-l crucea, Ducă-se pe pustii etc.). Din această cauză, aceste ființe, aşa cum arătam, au un număr mare de apelative. Denumirea lor cea mai cunoscută iele vine de la ele – pronume personal feminine plural în care vocala inițială e a devenit ie, aşa cum îl rostim, de altfel (dar nu-l scriem). Dovadă şi apelativele: Dânsele, care e similar cu ele sau Alea (Halea)-un pronume demonstrativ de depărtare. Numele de Vântoase e uşor de explicat, de vreme ce aceste ființe sunt asimilate vântului, aerului, văzduhului. Mai greu de descifrat este apelativul Milostive, întrucât aceste zâne nu au calitatea de ființe caritabile, care fac milostenie sau se „milostivesc” de cineva sau de ceva. Mai plauzibilă pare a fi etimologia de origine slavă în care rădăcina mil (miloi, milaia) înseamnă drag, iubit sau iubită, aşadar ființe care aduc sau provoacă dragoste, declanşează sentimentul iubirii.
Relația cu alte făpturi
Dar nu aceste probleme de etimologie ne preocupă acum, ci relația acestor ființe ale văzduhului cu alte făpturi de sorginte demonică sau apariții tatromitice cum ar fi Rusaliile, Muma pădurii sau Fata pădurii, Vâlva băilor, Știma apelor. Mintea omului a scornit o serie întreagă de de asemenea făpturi, un fel de semidivinități bune sau rele, după împrejurări. În general, ele sunt antropomorfe, cu puteri supranaturale care bântuie peste tot, în păduri, pe munţi, în lacuri. Sunt nemuritoare şi s-au născut, desigur, în vârsta de aur a omenirii, asemenea nimfelor mitologiei antice. Observăm că aceste apariții sunt presonaje feminine (mame, surori, fiice) și pot fi tinere sau bătrâne, frumoase sau urâte. În general, sunt catalogate sub numele de nǎluci, dar mulți informatori şi martori susțin că le-au văzut şi că există avea. Originea lor feminină le face să fie mofturoase, țâfnoase, chiar geloase, de aceea au şi o comportare contradictorie. Muma pădurii ajută copiii rătăciți în pădure, dar pocește pe flăcăi și pe bărbați îi atrage uneori în pădure şi îi omoară. Este antropofagă şi îi mănâncă în special pe flăcăi. Fata pădurii este o făptură urâtă, cu ochii mari şi bulbucați, cu părul vâlvoi, cu mâinile ca nişte ramuri de copaci, cu puteri supranaturale. Ea se poate transforma în fată frumoasă care ademeneşte feciorii în pădure şi încearcă să-i seducă. Acelaşi lucru făceau şi Milostivele, îmbolnăvind feciorii de boli fără leac, luându-le mințile, făcându-i să rătăcească bezmetici ziua în amiaza mare după umbra lor.
Înrudite cu călușarii
Unii cercetători consideră și Rusaliile influente tardive ale Rusaliilor slave. În demonologia slavă (la rusi, bulgari) există un personaj asemenea Rusaliilor, denumit Rusalka. Sânzienele ca și ielele sunt înrudite cu calusarii, aceștia din urmă fiind considerați reprezentanții masculini ai lor.
În noaptea de Sânzâiene fetele, ca să fie frumoase, se scăldau goale în roua ierburilor în care se aflau flori de Sânzâiene zicând: „Flori, flori de Sânzâiene/ Curățați-mă şi mă spălați/ De tăte făcăturile/ De tǎte hulile/ De tǎte urâciunile/ Şi faceți- mă frumoasă/ Şi drăgăstoasă/ Şi iubită de feciori/ ŞI de tătă lumea.”
Aşadar, in nuditatea rituală puritatea, curățenia sunt caracteristici ale multor rituri şi practici fără de care acestea nu se pot înfăptui, nu au finalitatea dorită.
Gheorghe Pavelescu semnalează în studiul său că nuditatea magică s-a practicat la români în legătură cu mana grâului. Am întâlnit şi noi informații cu privire la această practică (ducerea manei). ,,Când înfloreşte grâu pân luna iunie, cam pǎ la Rusale, muieri, bosconitoare care ştiu şi fac farmece iau mana de la grâu. Noaptea să duc d-acasă cu on lipideu ori cu o funie, nu să uită înapoi şi au griji şi nu le vadă nime. Să dezbracă în pielea goală (s.n.) şi să învârtesc roată pǎ holdă zâcând: Mană mănoasă, mană frumoasă/le-te dă pă spici, dă pă flori/ Şi te puni på holda me/ Pă bucatele mele. Atunci aruncă păstă grâu lipideu ori funie să să puie mana pe iele. Să întoarce apoi acasă tăt aşa şi nu le vadă nime.” În unele localități din Munţii Apuseni există obiceiul ca femeile să intre goale în holdă pentru a se lega mana de trupul lor sau de piele:,,să băgau goale- goluţe, să iertaţi, în holdă, în grâu, şi umblau încolo- încoace până să lipea raua de iele.” Curățenia şi puritatea feciorelnică sunt atestate într-un obicei numit Drăgaica, ce se practică la mijlocul lunii iunie, la solstițiul de vară (24 iunie) în estul şi sudul țării şi aproape în toată Peninsula Balcanică. În Ardeal şi Banat acest obicei (sărbătoare) se numeşte Sânziene (din latinescul Sancta Diana). Se crede că denumirea de Drăgaică (termen slav) provine de la o floare miraculoasă care înfloreşte numai în noaptea de 23 spre 24 iunie. Obiceiul constă în culegerea plantelor de leac şi a unor flori numite Sânzâiene sau Drăgăici din care se împleteau cununi şi se aruncau cu scop augural pe acoperişul casei.
Focuri ritualice
Există şi practica aprinderii focurilor ritualice şi a roţilor de foc cu scop fertilizator. Un alt ritual însă ne preocupă în mod special pentru a putea ilustra tema lucrării noastre. E vorba de jocul fetițelor numite drăgăici care parcurg dansând şi cântând holdele ce dau în pârg. Fetele alegeau din rândul lor o Drăgaică (un fel de regină) pe care o încoronau cu florile amintite. Drăgaica trebuie să fie curată, pură, curățenie care, prin analogie şi contagiune, se transferă, se răsfrânge asupra grâului. Cântecul Drăgăicii face aluzie la belşugul holdelor, la roadele bogate ale spicelor şi în general la belşugul verii. Tot din cântec aflăm că fetele, drăgăicile sar, saltǎ:,,Hai, drăgaică, să sărim/ Să sǎrim, să răsărim”. Am mai amintit în alte lucrări despre rostul săritului şi a jocului pe verticală. Fetele se îndeamnă să sară pentru mana grânelor, gestul fiind identic cu gestul patrupedelor care fecundează, se înmulțesc. Există credința că holdele vor creşte atât de înalte cât sare turca, ori cânepa atât cât sar jucătorii în cadrul ceremonialului colindatului. Drăgăicile trebuie să sară, să aducă belşug deoarece există o motivație:,,Căci ştii iarna ce pățim/ Cu mălai din răsnicioară,/ Cu peşte din undicioa-ră…” 182 E interesant că în acest ritual al perioadei de pârg îşi fac apariția fete neprihănite şi nu feciori sau bărbați, aşa cum se întâmplă la arat şi semănat, unde prezenţa femininului e prohibită. Prin prezenţa drăgǎicilor, fecioare pure, curate, prin joc şi prin cântec se asigură belşug şi curățenie a grânelor. Să nu uităm nici faptul că fetele în general sunt actanţii principali ai altui ceremonial despre care o să mai vorbim, secerişul. Aluzia la acest act apare din cântecul Drăgăicii:,,Mi-au venit drăgaicele/ Să reteze spicele/ Drăgăicoiul-drugile”. Tot fetele vor împleti şi vor purta cununa grâului la secerat prin sat, până la casa gazdei. Finalul cântecului Drăgăicii pare o metaforǎ a verii şi a etapelor creşterii holdei: „Mi-a venit vara bogată/ Cu tichii de la copii,/ Cu mărgele de la fete/ Cu brățări de la neveste.”
Cunună din spice frumoase
In împletirea cununii se foloseau spicele cele mai frumoase din ultima postată secerată. Este obligatoriu ca fata sau fetele care duc cununa să fie curate la trup şi la suflet. În caz contrar, există credinţa că în anul următor grâul va face neghină şi tăciune. Curățenia trupească se leagă şi de sacralitatea grâului (grâul e sfânt), de puterea lui de rodire. Udatul cununii pe drum şi la casa gazdei are scopuri apotropaice, propițiatorii şi de fecunditate. Pe lângă faptul că fata ce poartă cununa trebuia să fie curată se cerea ca aceasta să fie şi frumoasă. De altfel, această fată e numită pe alocuri mireasa grâului şi se îmbracă în alb simbolizând aceeaşi puritate feciorelnică de care am mai discutat. Alături de această puritate, în alte rituri se cere obligativitatea nudității care este un prerogative specific practicilor ezoterice şi nu numai.
Nuditate
Cum descântecul şi vraja sunt apanajul fetelor, desigur că trebuie să existe dicotomia curat/necurat, pur/impur. În ritualul legării prin descântec a fetei sau mai ales a feciorului să nu se poată mărita, respective însura, se cere în mod obligatoriu nuditatea magică. Spațiul de desfăşurare a practicii este cimitirul sau curtea bisericii. Vrăjitoarea merge în cimitir la miezul nopţii, se dezbracă în pielea goală, înconjură biserica de trei ori, apoi loveşte uşa bisericii cu dosul tot de trei ori, după care trece la legarea propriu-zisă a unei cruci din cimitir cu tort de cânepă. Ca să culegi ierburile sau florile pentru vrăjit, pentru descântat, e nevoie de aceeaşi nuditate când se pleacă la culesul acestor plante şi mă refer în primul rând la mătrăgună. Din relatările informatorilor rezultă că aceasta (mătrăguna) e o floare sfântă, e iarba vieții şi a morții, este planta erotică prin excelență. Ea aduce dragoste, căsătorie, fecunditate, dar şi moarte sau nenorocire dacă nu ştii s-o stăpâneşti. Femeile sau fetele care merg să caute mătrăguna pornesc de dimineață până în răsăritul soarelui ca să nu le vadă nimeni,,,goale-golute cum le-o făcut mǎ-sa”, înconjoară floarea de trei ori după care o culeg cu rădăcină cu tot şi pun în locul ei pâine și sare sau miere de albine şi vin zicând:,,Mătrǎgunǎ doamnă bună/ Mărită-mă-n astă lună/ De nu-n asta/ În cealaltă/ Eu îți dau pită şi sare/ Tu dă-mi puterea dumitale.”
Aşadar, în scenariul ritualic al mǎtrǎgunei, nuditatea are un rol de sorginte erotică, capabilă fiind să ajute fetele să se mărite, să fie frumoase şi iubite. Nu degeaba informatorii spun că această floare dar şi altele precum năvalnicul, iarba lui Bărboi se culeg pe dragoste. Condiţionarea descântecului de anumite perioade de timp (momente ale zilei sau ale nopţii, zile ale săptămânii etc.) nu constituie o excepție, ci ține de caracterul ezoteric al acestuia, aşa cum se întâmplă şi cu nuditatea magică. Dacă nu se respectă anumite reguli, precepte, legi, practici, descântecul, vraja nu au efect sau se leagă, nu sunt eficace.
Conf. univ. BODIU AUREL
Articolul Ielele și sânzâienele. Zânele văzduhului, magia verii și ritualul feminin al naturii” apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
