Suntem cu toții familiarizați cu CV-ul (curriculum vitae), solicitat în mai toate domeniile de activitate, fie că e pentru o publicație, o angajare sau un concurs, având drept scop prezentarea persoanei, calificările, studiile, realizările, formarea, experiența ei, care să vorbească, practic, în locul ei și să o reprezinte, evident, într-o lumină cât mai favorabilă, mai atrăgătoare. E de prisos să amintim că într-un CV se omit cu grijă aspectele mai puțin măgulitoare sau onorante, fie din viața personală, fie din cea profesională. Dar ceea ce pentru un angajator civil sau pentru un cititor modern poate să reprezinte o rușine, o deficiență, o sincopă, pentru un om de credință, în schimb, poate constitui un prilej de creștere, de întărire și de mărturie despre valoarea Celui în care crede și care l-a angajat deja să-L reprezinte.
E cazul episcopului Iuliu Hossu, chemat să-L slujească și să-L reprezinte pe Cristos în Biserica greco-catolică și în al cărui impunător CV (sub aspectul formativ, al studiilor, al reprezentativității bisericești, morale, sociale, istorice etc.), apare și dezonorantul capitol al detenției, ocupând nu mai puțin de aproape un sfert din viață. Când descoperi în CV-ul cuiva menționat că și-a petrecut în captivitate ultimii 21 de ani și 6 luni din viață, respectiv de la 63 de ani (în 1948) până la moarte, survenită la 85 ani (în 1970), nu poți să nu te gândești la grozăvia faptei comise și la delictul cumplit de grav care să ceară o asemenea condamnare. În plus, e de menționat că detenția de care a avut parte episcopul nu a fost una monotonă, ci i-a oferit, succesiv, condiții de exterminare în lagărul de la Sighet, batjocuri, lovituri, foame și frig, de Domiciliu Obligatoriu (D.O.) în așezăminte duhovnicești generos garnisite cu drept-păzitoarea sârmă ghimpată și cu osârduitorii securiști imuni la cele bisericești. Dacă la acest capitol se menționează și că temutul osândit dispunea în permanență, în acest interval de timp, de o clauză de eliberare imediată, accesibilă cu o simplă declarație, dar de care nu a profitat, atunci sunt motive să cauți să descifrezi misterul intrigant ce apare în CV-ul episcopului unit. Răufăcători mai notorii au avut parte de pedepse mult inferioare, ce faptă de neiertat va fi comis omul Bisericii, care a fost acuza și vinovăția?
Lăsând cititorului dreptul și timpul de a face considerațiile pe care le va crede oportune, am considerat că cea mai apropiată de realitate și mai edificantă lămurire ne-o poate oferi însuși cel temut de comuniști și de colaboratorii lor, episcopul condamnat.
Un interogatoriu la care a fost supus este grăitor în sensul revelării cumplitei vinovății:
„Ce vină ai?” „N-am nicio vină!” „Atunci, cum ai ajuns aici așa?” „Mie nu mi-a adus nimeni nicio învinuire până acum.” „Cum nu știi?” „Nu mi-a spus nimeni nimic, răspund eu”. „Pentru ce ai fost adus aici?” Am răspuns că nu știu pentru ce. „Cum nu știi? Doară Securitatea nu prinde pe oameni pe stradă, fără nicio vină și motiv, și-i duce aici”. „Eu nu știu, pentru că mie până acum nu mi-a spus nimeni pentru ce am fost adus aici, nu mi-a făcut nimeni nicio învinuire”. „Dar, totuși, ce crezi, pentru ce?”. „Eu sunt episcop, i-am răspuns, a sute de mii de credincioși și era de datoria mea să-i întăresc în credință și să-i îndemn să rămână statornici în credința lor; și așa cred că pentru credința mea și a lor, și pentru împlinirea slujbei mele de episcop român unit am fost adus aici”. „Ascultă: Lasă să greșesc și eu o dată, voi scrie aici că ai fost adus aici pentru că n-ai voit să treci la ortodoxie”. „Scrieți”, i-am spus; și a scris.”
Cuiva închis timp îndelungat desigur nu-i lipsește timpul și așteptarea. Dar se poate aștepta sfârșitul detenției, trăind suspendat între imaginație și trecut, în căinare, sau se poate trăi prezentul și acolo cu credință în însoțirea Domnului.
Vom lăsa, sub forma unui dialog imaginar, chiar cuvintele lui să ne fie călăuză în această incursiune, fără risc pentru noi azi, în meandrele Detenției viitorului fericit ierarh martir, cu condiția să ne lăsăm interpelați și provocați să ne identificăm cu parcursul său.
NOI: Ce așteptați în timpul detenției?
I.H.(Iuliu Hossu): Aștept, așteptăm învierea morților; așteptăm, Doamne, întărește-ne credința, să vedem mărirea Ta: învierea Bisericii Tale, a neamului nostru înviere, a țării noastre dezrobire.(…) Ne-am întâlnit de-aproape cu moartea în celula 44 din temnița Sighetului și am spus cuvânt de preamărire a vieții și învierii întru Hristos Isus, Domnul nostru. Cu această credință și în această fericitoare așteptare, plecăm înainte pe calea cea frumoasă, împărătească a Domnului, calea Crucii Lui, care duce prin moarte, la viață. „Iată, Eu cu voi sunt!”
NOI: Cine era mai mare, peste toate, în închisoare?
I.H.: Înălțare sufletească ne-a dăruit Domnul în această viață de lagăr, unde El stăpânea, inspira și însuflețea sfintele cântări ale iubiților frați. (…) Așa am ajuns la sfânta Înălțare a Domnului la cer, cu sufletească înălțare, cu multă mângâiere, pomenind în smerite rugăciuni pe scumpii frați duși din mijlocul nostru și pe toți cei de afară.
NOI: Concret, pentru ce sufereați mai mult în detenție?
I.H.: În aceste zile de mare încercare a scumpei noastre Biserici, peste tot, în toate părțile pe unde erau fie întemnițați, fie risipiți în alte părți, și tot așa poporul scump credincios, sufereau toți sugrumarea conștiinței întru mărturisirea credinței lor. (…) Sunt nenumărate cazuri de eroică rezistență cu orice risc; au fost întemnițați, trimiși la muncă silnică la canalul Dunării, aruncați pe stradă cu familiile lor, pentru că n-au vrut nici de formă să dea iscălitură de trecere, neascultând momelile și neînfricați de toate amenințările.
NOI: Așadar, motivul pedepsei cu închisoarea și rămânerea în detenție era refuzul de a iscăli trecerea la ortodoxie?
I.H.: Sunt atâtea cazuri și atâtea jertfe aduse pentru credința lor, (…) preoți care s-au lăsat fără parohie, fără casă, fără adăpost, au fost aruncați în drum, pentru că n-au dat iscălitura de trecere; dar tragediile sufletești ale celor ce iscăleau cu inimă sfâșiată, dar declarau sus și tare că rămân ceea ce au fost, credința nu și-o leapădă. Domnul le știe toate și cumpăna este în mâna Lui.
NOI: Ați fi putut scăpa de arestare și, mai apoi, de închisoare? Care era condiția?
I.H.: Sunt unii care îndeamnă oamenii să-și scoată la târg comoara scumpă a credinței și să o facă marfă de vânzare pentru prețul ispititoarelor făgăduințe deșarte, îndemnându-i să se lepede de credința părinților lor. (…) Au pus pe nefericitul preot al meu, Teofil Herineanu, ajuns terorizat, episcop la Cluj. (…) Pus în fața alternativei: „episcop sau temniță”, dacă ar fi cunoscut darul lui Dumnezeu care i se îmbia, ar fi ales temnița; alegerea a picat pe episcopie; vai, a respins mâna Domnului care îi întindea darul și a prins mâna tiranului; dacă ai fi știut să primești darul, Teofile, ai fi cunoscut fericire decât mai mare nu există, să suferi temniță pentru credință în Domnul, alături de ceilalți episcopi, tu, desemnat episcop de tirani; alături de marea, lunga procesiune a mărturisitorilor și a martirilor, lunga procesiune cât sunt de lungi nouăsprezece veacuri și mai bine; acolo ar fi fost marea mângâiere și bucurie pe care nimeni și nimic nu o poate da, bucuria Domnului cere te îmbrățișează și-ți șoptește: „Nu te teme, Eu sunt cu tine!”
NOI: Ați fost încătușați, ați avut pază continuă, o puteați evita?
I.H.: Scumpă Biserica noastră, a fost năpăstuită și încătușată de „cel rău” și de „uneltele” lui. (…) Străbătând din nou cărările scumpe sufletului meu, așa umpleam golul ce mi s-a pregătit în țarcul de sârmă ghimpată în Căldărușani, cu zecile și cu sutele de mii pe care îi aveam prezenți cu mine în suflet, în dragostea sufletului meu, și cu care țineam sfântul contact intim întru Domnul prin sfinții Săi îngeri, păzitori și slujitori ai mei și ei lor deopotrivă. (…)
Sufletul liber este, nu este ținut de literele D.O. de pe buletinul de identitate, domiciliu obligator; înainte se spunea domiciliu forțat, că forțat este, dar obligator pare că li se pare că sună mai bine, este același lucru, te ține legat forțat unde tu nu ai domiciliu; care a fost și rămâne de drept Clujul, orașul de reședință și toate orașele și satele din eparhie, quasi domiciliu, dar la Căldărușani n-am parohie, nici filie, nici cătun unde m-aș putea simți acasă, dar unde mă ține legat trupește D.O.; sufletul însă nu este legat; cât pot, am arătat în grabă cum trece. (…) Da, sufletul nu este legat; este o cetate nebiruită, în care nu poate intra nimeni, numai unul singur Dumnezeu, și cel căruia i-o deschide omul; acolo coboram, acolo ne simțeam tari și nebiruiți, avându-L pe Domnul cu noi.
NOI: V-a apăsat singurătatea în detenție?
I.H.: În fruntea procesiunii suferințelor și a suferitorilor pentru credință este Hristos Domnul și Maica Lui preasfântă. „Eu îi cunosc pe ai mei”. „Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”. În această procesiune, în veacul al XX-lea am fost chemați noi, nevrednicii, și i-am mulțumit cu smerenie pentru cinstea mare pe care ne-a făcut-o și i-am cerșit ajutorul zilnic să rămână cu noi. Și a rămas, și iarăși zic, ne-a fericit în temnița Sighetului, unde cel rău a crezut să ne îngroape de vii, și de unde pe unii Domnul i-a luat la Sine, că unde este El, cum a spus, să fie și ei (…). Repet, scumpii mei, se poate să fii fericit în temnița din Sighet, ca și când de azi înainte te-ai învățat și te-ai deprins; așa mergi înainte, într-o viață necunoscută ție, dar cunoscută Domnului, și atâta ajunge, repet mereu.
NOI: Care e primul lucru pe care l-ați făcut și primul gând avut după intrarea în celulă?
I.H.: Mi-a venit să mă prostern la pământ pe podea și să o sărut, așezându-mi fruntea pe scândură, cum am făcut la Interne în noaptea arestării; am făcut-o în sufletul meu, iar restul nu l-am făcut, căci socoteam în momentul acela că ar părea o ostentație, și așa m-am abținut; am mulțumit în sufletul meu Domnului pentru cinstea de care am fost învrednicit de a mă vedea îmbrăcat de rob în temnița Sighetului, pentru dreapta credință, pentru una, sfântă, catolică și apostolică Biserică, alături de scumpii mei frați episcopi și preoți aici, și alți frați în alte temnițe, tot pentru credință, la noi și în lumea întreagă. De acum, îmbrăcați și tratați de robi din partea tiranilor, prigonitorilor lui Hristos Domnul, din toate veacurile. (…) Acum eram îmbrăcați de robi, a urmat tratarea de robi.
NOI: Ați avut momente de descurajare, de tristețe ori de răzvrătire și dorință de răzbunare?
I.H.: N-am văzut nicio față tristă sau îngândurată, toți care pe rând intrau erau cu fața surâzând, seninătatea Domnului din suflete. (…) Cu cât erau mai mari restricțiile la exteriorizare, cu atât coboram în adâncurile sufletului, tot mai adânc și tot mai adânc, prefăcând în sfântă rugăciune tot ce trăiam în temnița Sighetului și oferind-o cu smerenie Domnului Isus.
NOI: Vi se permitea să vă rugați?
I.H.: Când ne rugam împreună, stam în picioare în dreptul paturilor noastre, cu fețele unii spre alții, și așa înălțam smeritele noastre rugăciuni. Restricțiile se tot înăspreau din partea politrucilor; am ajuns de ne-au intimat să nu ne rugăm; atunci stăteam tăcuți în picioare, cu fața către părete; nici așa nu ne-au permis; mai pe urmă ședeam pe paturile noastre reculeși, în tăcere, ori pe șoptite rostind ce aveam de rostit. Rugăciunea cea mai scumpă era viața trăită acolo și închinată Domnului. La orice lucru eram duși, era rugăciune închinată Domnului. (…) Sărbătoream tot ce puteam sărbători, cu tot sufletul dornic și însetat de retrăire a tot ce ne putea mângâia și întări pe calea acestei vieți; aniversările zilei nașterii, hirotonirii etc., ale fiecăruia, erau și aici prilejuri fericite de îmbrățișare în frățească dragoste, (…) putând cumpăni bunătatea nemărginită a Domnului, mulțumindu-I pentru toate, din tot sufletul. (…) Aici toate sunt mici, care cresc mari în sufletele noastre, mari cât este de mare lucrul care le alimentează și le ridică la maturitatea deplină a vieții întru Domnul, a vieții de legați ai Domnului, al cărui dar se desăvârșește întru neputințele noastre, întru cele mici și slabe ale noastre. Aici toate au o altă înfățișare, toate au o altă rezonanță, aici, dacă bagi bine de seamă, vezi bine haina de lumină în care sunt îmbrăcate lucrurile mărunte de toate zilele, haina de lumină a Celui de Sus.
NOI: Pentru ce și pe cine pomeneați în rugăciune?
I.H.: Biserica noastră scumpă, clerul și poporul credincios, pe toți care au îndreptat spre noi gândul dragostei lor, pe toți care au putut veni să ne vadă, aducând ofranda inimii lor iubitoare și a celor mulți de departe; am pomenit și pe cei ce ne-au ținut și ne țin încă legați, iertând pe toți și pe toate întru Domnul, pentru Înviere, cerșind pentru ei dreaptă pocăință de îndreptare, împlinind cele ce sunt drepturi imprescriptibile de libertate ale omului. (…) pe fiii aleși ai Bisericii noastre și pe fiii aleși ai neamului meu care rămâneau încă acolo, în viață și cu viața pe care am trăit-o noi (…) al lor a fost suspinul sufletului meu; i-am pomenit cu mângâierea nădejdii și suspinul meu către Domnul a fost cerșind și lor grabnică ieșire, cu mângâiere pentru dânșii și scumpii lor.
NOI: Ați avut de suportat și întunericul?
I.H: Am ieșit din iarnă; a sosit primăvara, dar la noi nu pătrundea nicio rază de soare tot anul, afară de câteva zile la solstițiul de vară, cum am mai spus, dar numai o fâșie de câțiva centimetri de lată și câteva zeci de centimetri de lungă, lângă fereastră, pe perete; numai cât făcea act de prezență și dispărea pe rând cu totul, până la anul viitor. În schimb, Soarele dreptății, Domnul Isus, ne încălzea și ne dădea putere și nădejde; trebuia numai să ascultăm, și glasul Lui ne mângâia: „Eu sunt cu voi”. Și așa era, Domnul era cu noi; cu noi era și se îmbucura sufletul nostru și Maica Domnului, mereu ocrotitoare.
NOI: Cum v-ați închipuit momentul eliberării, cum l-ați trăi?
I.H.: Rugam pe Maica Preacurată să ne ajute și să ne ocrotească în lupta ce o duceam, ca ieșind din luptă învingători, să-L preamărim pe Domnul în toate zilele vieții, închinând toate puterile ființei noastre întru înălțarea scumpei noastre Biserici, renăscută în durerile marei încercări; (…) Făceam planuri de viitor, după eliberare din robie a neamului și a țării, pe care o așteptam și pe care o cerșeam de la Domnul. Spuneam între noi cum am merge bucuroși și pe jos până acasă…; spuneam că vom păstra hainele de robi întru amintirea anilor petrecuți cu mângâiere întru Domnul, pentru apărarea credinței. Trăiam în așteptarea ceasului fericit, împăcați în voia preasfântă a Domnului. Ne cugetam cât de mare ar fi bucuria, încât, poate, nici biata inimă n-ar fi în stare să o suporte”.
NOI: La final, cum ați caracteriza anii de detenție?
I.H.: L-am simțit mereu cu noi pe calea Emausului până aici, și așa L-am simțit lângă noi pe calea care începea în Penitenciarul județean din Sighetul Marmației, când ziua se întuneca; L-am simțit ținându-ne strâns de mână și rostindu-ne cuvântul adorabil: „Nu te teme, numai crede”. (…) A intrat cu noi și la Căldărușani, ca și la Dragoslavele, sau la Neamțu, și va intra și va ieși cu noi ori unde ne-am afla pe această cale a Lui. (…) Am întâlnit pe cale pe cel rău, am văzut moartea cu ochii noștri și nu ne-am temut; nu neputința și slăbiciunea noastră, ci darul Domnului s-a desăvârșit întru noi.
Pr. Cristian Langa
Articolul Iuliu Hossu – anii de detenție în haina de lumină a Domnului apare prima dată în ziarulfaclia.ro.