În multe cimitire ortodoxe din Transilvania există morminte cu stâlpi funerari și nu cu cruci, așa cum suntem obișnuiți. Aceste elemente funerare stârnesc curiozitatea vizitatorilor și prea puțini sunt cei care cunosc semnificația lor. Făclia de Cluj a descoperit recent morminte cu asemenea elemente funerare în cimitirul satului Căpâlna de pe Valea Sebeșului. Stâlpii funerari trebuie priviți din perspectiva legăturii omului cu arborele, cu pomul, explică profesorul universitar Aurel Bodiu. În tradiția românească, pomul se punea la mormânt la capul celui decedat. Stâlpul funerar este un arbore stilizat care întărește această legătură dintre om și pom. Pe de altă parte, stâlpii funerari sub formă de suliță, având sulița îndreptată spre cer fac trimitere spre Dumnezeu, spre o nouă dimensiune, spune etnologul Bodiu.
Stâlpii funerari, „sulițe” îndreptate spre cer
Pornind de la arbore ajungem la suliță ( stâlp funerar n.red), iar în creștinism la ideea de cruce realizată tot dintr-un arbore, explică prof.univ. Aurel Badiu: „Trebuie să plecăm de la sintagma „omule-pomule” (întâlnită în bocetul mortului) pentru că în cultura tradițională românească și nu numai, și a altor popoare, există această legătură între om și pom. Omul se naște, pomul se sădește. În timpul vieții omului, pomul este cel care îl apără, îl îngrijește, iar în final i se pune la cap. Această idee este foarte veche. Oamenii au folosit-o. O găsim în literatura de specialitate, în toate domeniile. Astfel există pomul vieții, pomul raiului, armindenul, pomul mortului, florile de măr. Substituția are loc după un principiu ce stă la baza multor ritualuri și ceremonialuri, și anume, cel al magiei prin analogie și al concepției „totul prin parte” sau „partea prin tot”. Practicile legate de pom au la bază un totemism botanic și un simbolism magico-vegetal. Oamenii au urmărit îndeosebi calitățile reale ale arborilor. Pornind de la arbore ajungem la suliță, în creștinism, la ideea de cruce realizată tot dintr-un arbore, de obicei din brad.”
Vorbind despre rolul bradului în ceremonialul de înmormântare, prof univ. Aurel Bodiu consideră că stâlpul de la capul mortului întâlnit în loc de cruce reprezintă „regina arbore”. Stâlpii funerari au înălțimea de doi metri și se împodobesc. „Acest stâlp sculptat cu o pasăre pictată în negru și așezată în vârf se pune atât la tineri cât și la bătrâni. El ține loc de cruce, are înălțimea de doi metri și este împodobit la fel ca bradul de Crăciun, cu panglici, lână colorată sau zmoc de lână netoarsă. Stâlpul funerar îndeplinește funcția pe care o are bradul. Pasărea înfiptă în vârful stâlpului, așa-numita „pasăre suflet”, este răspândită în spațiul folcloric românesc și este prezentă nu numai în arta plastică tradițională, ci și în producțiile folclorice, în bocete, în cântece ceremoniale, mai ales în colinde”, afirmă profesorul clujean.
Pasărea suflet, patruzeci de zile, în jurul casei mortului
Despre pasărea suflet, care apare pe stâlpii funerari, profesorul Aurel Bodiu ne spune că aparține tot unei concepții foarte vechi românești, și anume aceea că sufletul ia forma unei păsări.
„Pasărea nu pleacă de lângă casa mortului până acesta nu este dus la cimitir. Există ideea că pasărea se învârte în jurul casei, asistă la înmormântarea trupului și după aceea, cu fiecare zi sau săptămână de la înhumare se îndepărtează. La început se așază într-un nuc, într-un copac sau pe cumpăna fântânii. Trei zile stă lângă casă, lângă sicriu. Iar până la patruzeci de zile stă în jurul grădinii, a ocolului, a gospodăriei mortului. De aceea, în religie, pasărea suflet s-a transformat într-un porumbel. Este vorba de botezul Domnului când se zice că D-zeu a suflat duhul și duhul s-a transformat în porumb, porumbelul adeverind faptul că este Isus, fiul lui Dumnezeu. Așa a rămas pasărea în timpul de început de lume, mai aproape de pomul raiului decât de creștinism.”, afirmă etnologul clujean.
Stâlpul funerar este un arbore stilizat, de obicei la origine un brad. „Mai târziu bradul a fost schimbat și cu alte specii de arbori. Popoarele nordice îl reprezentau la fel ca și cel descris mai sus, cu mențiunea că reprezintă o osie între Polul Nord și Steaua Polară. Prezența bradului în numeroase obiceiuri, colindatul, nunta, înmormântarea, nașterea, și în riturile jertfei creatoare la care adăugăm și alte obiceiuri mult mai vechi, precum: cununa la brad, altarul de sub brad, sărbători legate de anotimpul primăverii (de exemplu Sângeorzul). Se pare că în timpurile vechi cununia și alte acțiuni religioase se făceau la brad, considerat altar sau vatră sfântă. Iar cel care oficia era părintele familiei, devenit preot al gospodăriei, baciul stânii, simbol al legii strămoșești. Tot de atunci putem aminti și juruința la brad, căsătoria. Bradul ca templu precreștin nu putea accede decât unei civilizații străvechi. De aceea și noi vorbim de el ca fiind de sorginte traco-dacă sau chiar indo-europeană, cultul bradului transmițându-se până în zilele noastre, prin gesturi, rituri, obiceiuri ce par ciudate în peisajul folcloric românesc.”
Tia SÎRCA
