Pe meleaguri transilvane, în adâncul istoriei, au fost odată oameni care aveau capacitatea de a visa. Visele lor prindeau contur în timp și, pas cu pas, deveneau realitate. A fost, mai întâi, un Episcop vizionar, Inochentie – Inocențiu Micu Clain (1692-1768) -, Vlădică greco-catolic în cetatea Blajului. Își iubea neamul și purta suferința neamului său, un neam în acele vremuri tăcut, redus la tăcere, folosit doar, prin muncă, pentru bunăstarea altor națiuni. Și Episcopul a fost exilat până la moarte pentru acest vis, pentru că făcea, iar și iar, în apărarea neamului său, petiții ce nu plăceau Împărăției. Dar visul pe care l-a avut a rămas viu și, la 11 octombrie 1754, succesorul Episcopului Inochentie, Petru Pavel Aron (1709-1764), întemeia, la Blaj, cele dintâi școli cu predare în limba română, deschise tuturor.
Iată poveste acestor școli într-o relatare din 1911: „S-au deschis trei școli: Una era școala de obște. În această școală se învăța cetitul, scrisul, cântările și alte cunoștințe mai de folos, toate în limba românească. Putea intra aci oricine, și de orice vârstă, fără nici o plată (…). A doua școală era școala latinească în care se învăța limba latină, maghiară și științele. A treia școală, era preoțească. (…) Aci trebuiau să umble mai ales cei ce se pregăteau pentru cariera preoțească, ba chiar și unii preoți hirotoniți deja, cari mai aveau trebuință de învățătură.” (Dr. Ioan Rațiu, Blajul. Scurte notițe informative, Brașov, 1911). Aceeași sursă – publică pe Arhiva digitală a BCU -, menționează: „Cu totul erau în acest an (nn. 1754) 178 elevi pe care Episcopul îi ajuta cu tot chipul. După cum ne spune Samuilă Clain, «îi ținea cu pâne, și la praznice și cu fertură, pe unii încă și cu haine și cu cărți». Din aceste trei școli s-au dezvoltat, cu timpul, vestitele școli din Blaj, seminarul teologic, gimnaziul și școala normală, care mai bine de un veac și jumătate au răspândit cultura națională în toate colțurile românismului. Pretutindeni s-au aprins steluțe luminătoare, din razele ce se răspândeau cu prisosință de aici. Institutele de învățământ s-au ridicat cu încetul la adăpostul Mănăstirii Sfintei Treimi (nn. Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj), sprijinite de mărinimia tuturor Arhiereilor, care au jertfit totul pentru înflorirea lor”.
Astfel și-au confirmat, școlile întemeiate la 1754, numele de fântâni ale darurilor, dat de întemeietorul lor: au fost semințe ce au rodit și bogăția de rod s-a răspândit. De aici au plecat și au fost primiți, cu burse, la studii, tineri, și ei purtători de vise cu putința de a deveni realitate, în mari școli europene. Acești tineri s-au întors în țară și au întemeiat la rândul lor școli și curente de gândire – cel mai însemnat fiind cel al Școlii Ardelene „care își va alege ca motto sintagma Virtus romana rediviva (Să reînvie virtutea romană!). Corifeii ei, (majoritatea călugări bazilieni), Samuil Micu (1745-1806) , Gheorghe Șincai (1754-1816), Petru Maior (1761-1821), Ioan Budai Deleanu (1760-1820), absolvenți ai Școlilor Blajului, reîntorși de la studiile urmate în marile centre universitare europene catolice (Roma și Viena), redescoperă latinitatea poporului român, originea latină a limbii române și continuitatea existenței românilor la nordul Dunării” (+ Episcop Florentin Crihălmeanu).
Se împlinesc 270 de ani de la întemeierea, de către Episcopul Petru Pavel Aron, a Școlilor de la Blaj, și, iată puterea unor vise: în Transilvania – parte acum a României, limba oficială este româna, la ei acasă considerați cândva străini, românii s-au întors cu adevărat acasă în limbă, în drepturi, în nume. „Noi vrem să ne unim cu țara” declamau mulțimi fără număr, nu întâmplător, tot la Blaj, la 1848, pe Câmpia Libertății, luminați în propria conștiință, când au decis că: „națiunea română să pretindă ca în toate actele oficiale să fie numită cu adevăratul ei nume”. Luminători le-au fost școlile deschise în sânul Bisericii Române Unite.
„Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernic rostește, prin poporul Său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Țara mamă, România.” – sunt cuvintele „biruinței dreptății”, cele rostite după încă 70 de ani, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, de către cel numit acum „fericit”, Episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, care mai apoi afirma cu tărie: „Daca nu era unirea de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1948 si nici unirea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918”.
Un memorabil omagiu aducea Școlilor Blajului marele Mircea Eliade, scriind pentru volumul Omagiu Şcolilor din Blaj (1754-1954), apărut la Paris, în 1955. Sunt cuvinte ce ilustrează, și azi, la 270 de ani de la deschiderea acestor școli, cum timpul nu poate împiedica împlinirea unui vis: „Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci -, și nici nu se va stinge vreodată. Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaș, Petru Pavel Aron; el a încredințat-o sutelor și miilor de tineri ardeleni care au învățat de atunci în Şcoalele Blajului. Odată trezită conștiința latinității noastre, nimeni și nimic n-a mai putut-o nimici; de generații, ea face parte din însăși conștiința noastră de români. Limba, literatura și cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj – cu câte lacrimi, cu cât sânge și cu cât geniu o știe numai istoricul care și-a închinat viața cercetând această epocă eroică. Asemenea creații spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuși geniul neamului care le-a dat naștere. Îngăduiți, deci, Monseniore, unui scriitor născut din mamă olteancă și tată moldovean, să-și revendice și această tradiție fundată de Episcopul Inochentie Micu, la Blaj, acum două sute de ani. Nu cred că e nevoie să mai adaog ceva.”
V.S.