Cum se nasc și se transformă spațiile publice? Ce rol joacă acestea în viața cotidiană, în identitatea urbană sau în mobilitatea pietonală? Arhitectul Vasile Mitrea — o voce avizată în domeniul cercetării și proiectării urbane, ne propune o incursiune atent documentată în istoria și evoluția spațiilor publice din Cluj-Napoca, de la grădinile și bulevardele secolului XIX până la scuarurile și amenajările contemporane. O privire amplă asupra felului în care orașul și locuitorii săi s-au regăsit, de-a lungul decadelor, în acele locuri comune care dau sens și respirație vieții urbane.
Noțiunea actuală de „spațiu public” a fost vehiculată mai ales în a II-a jumătate a secolului XX (în Franța devenind mai prezentă din anii 1960) și este o componentă majoră a structurii urbane incluzând arterele de circulație, scuarurile, grădinile, parcurile, piețele, ceea ce înseamnă că vizează manifestările sociale ale comunității începând de la comunicare, relații, până la destindere fizică și psihică (agrementul), promovarea culturii, afirmarea identității urbane și altele.
Desigur, aceste spații utilizate de o comunitate în devenirea ei, pe parcursul istoriei își au actul de naștere încă din antichitate, iar națiuni europene ca cea greacă sau romană de exemplu, apelând la ele și-au definit într-un fel identitatea, devenind în timp și o preocupare pentru alte națiuni.
Mobilitatea
Revenind la căile de comunicare pietonale și vehiculare între componentele orașului, acestea vor fi tot mai intens frecventate, cu cât vor face legătura între nucleele de interes major ale localității și pe măsură ce pietonul se va bucura mai mult de atenție din partea ad-ției locale. Amintim că străzile cu plantație de aliniament și-au asociat trotuarele, mai ales începând cu secolul al XIX-lea, când circulația auto putea aduce un plus de insecuritate pentru pietoni. Desigur că bulevardele, promenadele, unele pietonale, fac parte dintr-un ambient ludic și își vor face și ele apariția. Amintim acțiunea demarată de prefectul de Sena, Georges-Eugène Haussmann în anii 1850-70, când bulevardele, străpunse prin legi noi, plini de interese și orașului Paris, având gabarit și desfășurări de fronturi ce nu mai aminteau de orașul vechi, iar experiența franceză va fi preluată și de alte orașe europene, efectele regăsindu-se și în secolul XX. O a doua experiență care a stârnit interesul publicului, dar nu și demararea unor acțiuni similare, a fost apariția „ringului vienez” (1859-1872), când, renunțându-se la fortificațiile medievale devenite inutile, spațiul rezultat, asemănător unui inel în centrul orașului, a devenit un bulevard verde, care va atrage de-a lungul său instituții, reședințe și spații de agrement.
În cazul Clujului, devine recomandabil a aminti că s-ar putea distinge trei etape în evoluția acestui domeniu. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, preocuparea se rezumă la pavarea unor străzi, deschiderea altora noi, iar în 1868 vor apărea reglementările oficiale pentru construcții și străzi. Preocuparea pentru modernizarea urb-ei reflectă o evidentă influență habsburgică, manifestată prin reglementări urbanistice și inițiative edilitare specifice epocii. Va face însă puțină semnificativă abia spre mijlocul secolului, când primăria va fi preocupată de realizarea unei noi imagini a orașului, prin reglementări și înființarea Comisiei de Infrumusețare.
În 1842, iar regulamentul din 1931, la capitolul IX, va insista inclusiv pe recomandări privind cadrul ambiental al străzii. Etapa până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial se va caracteriza prin realizarea de aliniamente verzi de-a lungul unor străzi (amintim: strada Regele Ferdinand, cea mai veche stradă comercială a orașului, strada Eroilor, care va renunța în timp la statutul de stradă comercială, devenind un spațiu al întâlnirilor sociale și al relaxării cotidiene: străzile Kogălniceanu, Memorandumului, Horea și altele). O observație: deși demolarea fortificațiilor incintei medievale a fost o operație contemporană cu cea din Viena, termenul Elisabet – cu excepția laturii estice – nu va deveni un inel de circulație perimetrală centrului, degajându-l pe acesta de traficul de tranzit, și va conta doar ca o sursă economică, prin vânzarea terenului și a materialelor din fostele ziduri. Și totuși, se va putea semnala un timp de promenadă: aleea centrală din Grădina Publică, unde circulația ecvestră și a trăsurilor va fi însoțită de alei pietonale paralele, încadrate de un fond vegetal valoros – alei ce își vor găsi o continuitate prin intermediul pasarelei metalice „Elisabeta”. Primarul Károly Haller va iniția apoi realizarea conexiunii între promenada Grădinii Publice și așa-numita alee Sissi / Împărăteasa Elisabeta, care permitea accesul pe versantul sudic al Dealului Cetățuia, după anul 1902.
„Lacul de canotaj”
După apariția unui concept privind adaptarea tramei stradale la noile exigențe ale pietonului contemporan, se impunea trecerea la cea de-a II-a etapă, respectiv cea cuprinsă între anii 1950-89, când apare regândirea de ansamblu a orașului, respectiv schițele de sistematizare, când axele majore din noile cartiere vor fi individualizate și prin aliniamente verzi (deși multe dintre prevederi nu vor fi întotdeauna realizate), sau prin alveole de odihnă cu un mobilier urban adecvat. Ca reușite pot fi amintite: strada Unirii din cartierul Gheorgheni, strada Primăverii cu centrul de cartier Mănăștur, bulevardul 21 Decembrie 1989 (la est de biserica Sf. Petru). Dar apare și preocuparea Administrației Parcurilor și Străzilor pentru degajarea parțială a malurilor Someșului Mic și punerea acestora „ambiente” – la dispoziția relaxării fizice și psihice. O realizare meritorie în acest sens este tronsonul de pe malul Someșului Mic dintre podul de cale ferată de la vest și podul G. Garibaldi la est, tronson ce va avea la dispoziție și un „lac de canotaj”, prevăzut în proiectul pentru cartierul Ereminia Grigorescu, dar echiparea adecvată cu un debarcader nu s-a mai realizat. După 1990, etapa a III-a, o nouă legislație animată la teorie și practică internațională, va urmări nu numai o repunere în drepturi a mediului natural, în cadrul structurii urbane (definită prin Planuri Urbanistice Generale/PUG), dar și relația pieton-circulație auto, ultimul factor devenind tot mai mult o cauză a insecurității pietonului, fiind motivat că va pretinde structuri și reglementări tot mai atente pentru a reduce cât mai mult efectele negative. 
În acest context se va înscrie acțiunea 2004-2012, calată cu precădere pe centrul istoric (ce a vizat 12 străzi și 2 piețe, arh. Adrian Iancu), prin care s-a căutat diminuarea și chiar eliminarea circulației auto, refacerea îmbrăcăminții și iluminatului ambiental, dar vegetația a scăpat preocupărilor. În acțiunea dintre anii 2017-2020, focalizată tot pe centrul istoric, se va acorda mai multă atenție cadrului ambiental, reconsiderându-se chiar și identitatea unor străzi (celor ce de debușează în strada M. Kogălnicianu sau strada Regele Ferdinand), unde apar și oferte pentru populări de scurtă durată. O atenție deosebită acordată vegetatului va fi strada M. Kogălnicianu, în timp ce în cazul bulevardului Eroilor se va organiza un concurs de idei finalizat în 2006 (câștigat de firma Plantwerk), ce va avea în atenție cea Piața Unirii – Piața Avram Iancu. În acest caz, circulația auto va ocupa doar o latură a bulevardului, în timp ce pe cealaltă latură, generoasă ca lățime, pietonul este însoțit de vegetație, locuri de odihnă, terase de consum îm sezonul cald și prezența unor lucrări de artă (Monumentul Memorandiștilor), Monumentul Lupa capitolină, statuia Cardinalului Iuliu Hossu și de asemenea de o galerie ce atenționează asupra evenimentelor culturale în curs de desfășurare). Deci, în timp, parcurile pietonale vor deveni spații publice destinate conexiunilor pietonale dintre componentele orașului, relaxării, contactelor sociale și chiar educației.
Spațiile de aglomerare și sport (ce vor fi tema altui articol) vor devei o prezență semnificativă, tot începând cu sec. XIX și amintim actuala Grădină publică și primele amenajări de pe versantul sudic al Dealului Cetățuia. La rândul lor, spațiile dedicate practicărilor activităților sportive își vor găsi spațiul și amenajarea adecvată în sec. XX, iar în al II a jumătate a acestui secol, vor apărea tot mai multe oferte la care se vor adăuga și cele de începutul sec. XXI.
Scuarele
Sunt o categorie mai generoasă a spațiului public, normele acordându-le o înscriere între 0,3-3 ha în timp ce următoarea categorie, grădina de agrement, va consuma între 3-20 ha, iar parcul peste 20 ha. S-au născut (primele aleatorii) ca loc al unor intersecții (cazul scuarului Ion Agârbiceanu, de exemplu), în vecinătatea unor clădiri semnificative (cazul celui adiacent bisericii romano-catolice Sf. Mihail ce erau destinate ceremoniilor religioase) sau cele ale unor instituții administrative, culturale sau pentru păstrarea unui teren neconstruit pentru viitoare investiții, printr-o amenajare provizorie (cazul scuarurilor 1 și 2 de pe str. Barițiu ce s-au și desființat). Ulterior, datorită poziției în cadrul structurii urbane, au devenit componente, în general de relaxare, într-un ansamblu urban rezidențial (scuarurile Unirii, cartierul Gheorgheni, Observatorului/Cartierul Zorilor). Există și exemple în care scuarul este rezultatul unui proiect și sunt de amintit, ca semnificative, scuarurile I. L. Caragiale, cel din fața Teatrului Maghiar, Bastionului, Oașului, Cuza Vodă (la intersecția cu b-dul 21 Decembrie 1989). Unele observații: scuarul I. L. Caragiale a devenit un spațiu urban după bombardamentele din 1944, ar în anii 1960 avea deja o organizare sumară și actualul nume datorită amplasării în cadrul său a bustului scriitorului (1957). În 1969, odată cu finalizarea primei etape a centralei telefonice automate, se amenajează latura sa estică. În timpul săpăturilor pentru fundațiile centralei, s-a descoperit traseul zidului fostei incinte medievale din sec. XIV, traseu ce a fost evidențiat în trotuarul învecinat centralei (prin textul „Napoca”, eliminat după 1990). Ulterior finalizării execuției centralei, s-a întocmit și un proiect de amenajare a scuarului dar nefinalizat. În 1987, cu ocazia realizării traseului pentru tramvai (conexiunea între cartierul Mănăștur și zona industrială nord) pe str. Ghe. Barițiu, aceasta va fi lărgită prin acoperirea Canalului Morilor. În ultimul deceniu al sec. XX, vor apărea echipamente pentru jocul copiilor, se vor organiza câteva micro-evenimente culturale și va fi amplasat monumentul dedicat memoriei „celor peste 18.000 victime ale urii rasiale, bărbați, femei, copii evrei din Cluj și din împrejurimi, deportați la Auschwitz în mai-iunie 1944”. În anii 2000, administrația municipiului a declanșat mai multe concursuri de „soluții” vizând reabilitarea unor zone urbane, printre acestea fiind vizat și scuarul I. L. Caragiale, unde se făcuse și o decopertare arheologică (ulterior acoperită cu pământ). Proiectul (întocmit de arh. Vlad Sebastian Rusu) va propune eliminarea dalei de beton (ce acoperea Canalul Morilor (pe tronsonul Grădina Universității Tehnice – sediul Băncii) și includerea sa în structura de ansamblu ca o componentă ambientală și identitară majoră. Același interes pentru identitate și amplificarea ofertelor pentru vizitatori, îi vom regăsi și la tratarea vecinătăților scuarului sau la dispunerea mobilierului urban și a vegetației. În ceea ce privește mărturia arheologică, aceasta a rămas vizibilă, urmând ca să se stabilească modul de conservare.
În prezent scuarul a devenit și o tentantă chemare la relaxare pe sezlonguri / fig. O altă realizare a aceluiași arhitect, este reconsiderarea scuarului Cuza Vodă la a II-a amenajare (rezultat în urma demolării locuințelor parter de la intersecția str. Cuza Vodă cu b-dul 21 Decembrie 1989). Prima amenajare după 1984 (arh. Teodor Raicu), oferea pietonilor un popas de scurtă durată în jurul unei fântâni arteziene însoțită de vegetație, mobilier urban și câteva „concretiuni de Feleac” (conformații de bulbi din piatră naturală). A II-a amenajare va pune în centrul compoziției bustul lui Cuza Vodă (arh. Vlad Sebastian Rusu), va prelua diferența de nivel într-o suită de peluze în terasă și va face o anume dispunere a mobilierului urban / fig. Dacă scuarul din fața teatrului Maghiar și-a asigurat identitatea prin amplasarea aici a „Monumentului Rezistenței Anticomuniste” (arh. Virgil Salvanu – jun.)/fig, cel adiacent Bastionului Croitorilor (arh. Marcel Crișan) se va apela la punerea în atenția publicului nu numai a zidului medieval și a bastionului, ci și a monumentului dedicat lui Baba Novac (sculptor Virgil Fulice) / 1975 și cel al lui Iuliu Maniu (sculptor Ion Marchis)/fig. Un alt scuar (de dimensiuni foarte reduse), cel ce include biserica Sf. Petru, și-a asigurat personalitatea prin transferul aici (1959) a statuii Sfânta Fecioară Protectoare (adusă din str. Universității și repusă recent pe amplasamentul inițial), aducerea portalului din fața intrării la bis. Sf. Mihail, reconsiderarea vegetației și animarea imaginii printr-o fântână arteziană. În anii 2000 se va intra în campania de dotare a scuarurilor cu aparate fitness pentru jocul copiilor (scuarurile: Agârbiceanu, Barcilor, 14 Iulie, Farmec, Kovari și altele). În cazul scuarului Oașului (fost Armătura), alături de dotările pentru copii, s-au prevăzut și terenuri de sport (ca la Farmec sau 14 Iulie). Ar fi recomandabilă ca aceste oferte minore de relaxare să ajungă la un număr mai mare pentru a fi accesibile fără parcursuri lungi de făcut, mai ales pentru copii și vârstnici.
Arhitect Vasile MITREA
Articolul Prin spațiile publice din Cluj-Napoca apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
