Realitatea spirituală a iertării se încadrează între cele mai profunde trăiri ale fiecărui credincios creștin, întrucât existența noastră se desfășoară într-o lume în care există greșeli și vinovății, ale oamenilor față de oameni – pe de o parte, și ale oamenilor înaintea lui Dumnezeu – pe de alta. Iertarea deschide, așadar, problematica vinovăției, iar aceasta din urmă pe cea a ispășirii. Trebuie specificat, însă, că, fără iertare, vârtejul răului vinovăției crește în continuu, fără să existe posibilitatea limitării lui. Nu răzbunarea, ci doar iertarea poate depăși greșeala. Iată de ce, această cerere din rugăciunea Tatăl nostru, reprezintă o chestiune centrală nu numai pentru creștini, ci pentru fiecare existență umană.
Tema iertării străbate întregul conținut al predicării Mântuitorului Hristos. O întâlnim chiar la începutul predicii de pe munte, când Domnul spune: „Deci, dacă-ți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aminti că fratele tău are ceva împotrivă-ți, lasă-ți darul tău acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi și te împacă cu fratele tău și numai după aceea întoarce-te și adu-ți darul” (Mt 5,23-24). Aprofundând acest îndemn al lui Isus, înțelegem că nu ne putem prezenta înaintea lui Dumnezeu fără să ne fi împăcat cu fratele nostru, făcând primul gest de împăcare, venindu-i în întâmpinare. Mergând mai departe pe firul vieții și predicării lui Isus, ne vom aminti că înaintea momentului instituirii Sfintei Euharistii, El a îngenuncheat înaintea ucenicilor Săi și le-a spălat picioarele, purificându-i în întregime cu iubirea Sa smerită. În miezul Evangheliei după Matei (18,23-35) regăsim parabola slujitorului nemilos, căruia i-a fost iertată datoria inimaginabilă de 10.000 de talanți, însă el n-a putut ierta o datorie de 100 de dinari, mult mai mică, prin comparație. Chiar și în momentul final al vieții lui, răstignit pe cruce, Isus se roagă: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Lc 23,34).
Sunt aici cel puțin două principii importante pe care ar trebui să le punem în inima noastă. În primul rând, Mântuitorul Hristos nu a venit să predice un sistem moral abstract, care să fie greu adaptabil în practică de către cei care l-ar fi acceptat, ci ne-a învățat cu propria Sa viață ce înseamnă iertarea iubitoare a lui Dumnezeu. Chemarea la iertare pe care El ne-o adresează trebuie să-și găsească rădăcina în exemplul Său, în trăirea Sa. Doar așa iertarea își poate găsi posibilitatea împlinirii cu sinceritate și forță dumnezeiască. Doar așa vom reuși să trăim iertarea într-un mod cu totul gratuit, fără a căuta alte privilegii omenești, spre care suntem foarte ușor ispitiți. În al doilea rând, pentru că Dumnezeu a făcut primul pas înspre noi, păcătoșii, pentru a ne împăca cu Sine și a readuce pacea dintre noi pierdută prin păcat, datori suntem să facem și noi primul pas spre aproapele nostru, atunci când intervine greșeala, indiferent din care parte. Acest aspect, însă, în concret, este foarte greu de realizat. Orgoliul personal este ca o piatră uriașă legată de picioarele noastre, împiedicându-ne să facem, uneori, și cel mai mic pas spre celălalt. În Hristos, însă, și în exemplul Său luminos vom găsi forța de a ne dezlega de răutăți și de a oferi celuilalt, din inimă, iertarea și pacea.
Dincolo de unele aspecte personale – orgoliul, lipsa unei trăiri creștinești autentice etc. – care ne împiedică să trăim și să oferim iertarea, mai există și alte circumstanțe care țin de mediul social și cultural în care trăim. Nu se poate să nu observăm că în societățile actuale banalizarea răului este o piedică importantă în calea celui care dorește să trăiască cu Hristos. La fel este și concepția individualistă despre om: fiecare om există izolat în sine; ne este teamă să intrăm într-un dialog sincer cu cel de lângă noi; nu mai suntem în stare să vedem cât de întrepătrunse sunt existențele noastre; ne îndepărtăm mult unii de alții, iar când trebuie să acordăm iertare cuiva preferăm să-i întoarcem spatele și să ne impunem o gândire total deformată, conform căreia acea persoană nu mai există pentru noi. Nu există altă cale de ieșire din acest labirint întunecat decât deschiderea inimii și implicarea personală.
În încheiere, cred că este foarte potrivit să medităm îndelung asupra cuvintelor unei foarte frumoase cântări din Slujba Învierii: „Ziua Învierii! Și să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să zicem: fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Și așa să strigăm: Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.
Să iertăm toate pentru că Hristos a înviat, aducându-ne adevărata bucurie și pace. Să iertăm toate pentru ca, prin harul Mântuitorului Înviat, să dobândim și noi învierea spre viața cea fericită de veci!
Pr. Daniel AVRAM
Articolul Realitatea spirituală a iertării apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
