Atunci când Domnul Hristos a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, a spus: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua asemenea acesteia este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Mc 12, 30 – 31). La fel a răspuns şi învăţătorul de lege Domnului Hristos (Lc 10, 27).
Aşadar, în creştinism iubirea este o poruncă. Suntem datori să-L iubim pe Dumnezeu din tot sufletul, să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine şi, nu în ultimul rând, să ne iubim vrăjmaşii.
Sfântul Maxim Mărturisitorul în Capete despre dragoste (Filocalia vol. 2) spune că cel ce iubeşte după poruncă acela îi iubeşte pe toţi oamenii la fel: “Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun şi fără patimă, iubeşte pe toţi la fel, ca făpturi ale Sale, (…) tot aşa şi cel bun fără patimă în aplecarea voii Sale iubeşte pe toţi oamenii la fel.”.
Cineva care iubeşte după poruncă nu face deosebire între buni şi răi, între apropiaţi şi depărtaţi, între prieteni şi duşmani, între oameni de diferite stări sufleteşti, ci îi iubeşte pe toţi la fel, pentru că aşa porunceşte Dumnezeu. Îi iubeşte pe cei către care se simte dator cu iubirea, dar îi iubeşte şi pe cei cunoscuţi şi pe cei necunoscuţi. Şi pe toţi îi iubeşte pentru că aşa vrea Dumnezeu, pentru că aşa cere Dumnezeu.
Aceasta este măsura iubirii după poruncă. La aceasta nu pot ajunge decât cei care ţin seama de Dumnezeu şi mai ales cei care au depăşit starea de pătimire, de oameni supuşi păcatului, supuşi deprinderilor păcătoase. Numai oamenii care au ajuns la nepătimire pot să aibă în vedere în chip special porunca lui Dumnezeu şi să se manifeste cu iubire faţă de toţi oamenii.
Există apoi o iubire de mijloc: iubirea pe care o au toţi oamenii, iubirea care se manifestă în relaţiile cu părinţii, cu fraţii, cu colegii, cu cei apropiaţi, cu prietenii, iubirea pe care o au părinţii faţă de copii şi copiii faţă de părinţi, iubirea pe care o au fraţii între ei, iubirea pe care o au prietenii între ei. Şi iubirea aceasta se revarsă din suflet în chip firesc, nu printr-o strădanie a omului.
Există însă şi o iubire pătimaşă, o iubire care fărâmiţează legăturile dintre oameni, iubirea care se limitează doar la răutăţile pe care le poartă omul în suflet. Iubirea pătimaşă pe care o au iubitorii de plăcere pentru cei care îi ajută să-şi împlinească plăcerile, iubitorii de avere pentru cei care îi ajută să-şi înmulţească averile, iubirea pe care o au iubitorii de mărire pentru cei care îi linguşesc, pentru cei care îi ajută să se simtă bine, ca unii care îşi înmulţesc mărirea înaintea oamenilor. Aceasta este iubirea pătimaşă pe care nu o pot depăşi cei care au patimi în suflet.
Fiecare din noi avem iubirea în suflet ca dar de la Dumnezeu. Suntem aşadar “iconomi” ai dragostei dumnezeieşti. Avem însă şi o responsabilitate: suntem datori să înmulţim darul, să-l punem în lucrare. Citim în întâia epistolă sobornicească a Sfântul Apostol Petru, în cap. al IV-lea, că: “Suntem datori să slujim unii altora, după darul pe care l-a primit fiecare, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi este slava şi stăpânirea în vecii vecilor”.
Închei că o pildă din Pateric, unde este scris, între altele, că:
Un părinte era mai mare peste zece ucenici. Şi se tot îl ruga lui Dumnezeu, zicând: – “Doamne, fă aşa ca şi în lumea cealaltă să fim împreună, să fiu împreună cu ucenicii mei”. Şi s-a descoperit părintelui că la hramul la care urma să se ducă împreună cu ucenicii, să se ducă întâi ucenicii singuri şi după aceea, după o vreme, să se ducă şi părintele, dar să nu se ducă odată cu ei. Ucenicii au plecat după porunca părintelui şi pe drum au găsit un Om bolnav care stătea la marginea drumului – e tot aşa ca în pilda cu samarineanul milostiv -, L-au văzut – erau zece, vă puteţi închipui – şi după ce au văzut despre ce-i vorba au zis: – “Noi suntem pe jos, n-avem ce-ţi face”. Şi el, cumva, aşa, ironic, a zis: – “Duceţi-vă şi vă rugaţi pentru mine”. Şi după o vreme a venit şi părintele şi L-a văzut acolo şi-a zis: – “Ce-i cu tine?” – l-a-ntrebat; şi el a zis: – “Uite, sunt aici, în situaţia asta cum mă vezi”. Şi-atunci părintele zice: – “Hai, fac eu cumva să te duc, să nu te las aici”. Zece ucenici n-au putut să se gândească să-l ia de acolo, să-l ajute cumva, dar el singur, părintele a zis: – “Uite, te duc încet, încet, până la piatra aceea, te aşez pe piatră, mă aşez eu sub tine, te iau în spate, şi facem cumva”. Şi-aşa a făcut, şi mergând aşa, a văzut că este tot mai uşor cel din spate, şi de la o vreme a simţit că nu mai are nimic în spate. Numai a auzit un glas: – “Dacă vrei să fie ucenicii tăi cu tine, atunci du-te şi formează-i aşa ca să fie ca tine”. Aşadar un bun iconom trebuie să se facă aproape faţă de toţi. Cuvântul Domnului Hristos spus învăţătorului de Lege: “Mergi şi fă şi tu asemenea!” ne este adresat şi nouă. Dacă avem iubire în suflet, nu vom fi mulţumiţi niciodată cu cât de “aproape” ne-am făcut semenilor noştri; şi cu câţi ni i-am făcut aproape. Oricine este dator să se facă oricui aproape, chiar şi celui pe care nu-l cunoşti.
Pr. Dr. Petru Ioan Ilea
Articolul “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” apare prima dată în ziarulfaclia.ro.