La vârsta deplinei maturități și la cea a atingerii înțelepciunii fremătânde, Alin Tișe se poziționează între putere și Iubire, mereu, însă, cu fața spre Dumnezeu. Este scriitorul de azi cel mai îndreptățit la o asemenea riscantă atitudine publică. Deloc prudent în ordine politică, mereu la margine de crepuscul, acolo unde este loc prielnic pentru contemplare și meditație, dar și pentru primejdie, Alin Tișe desființează mahalaua politică, dar și pe cea socială, primind din partea destinului tot ceea ce i-a fost ursit să petreacă. Trăind în zona crepusculară, cum alții în parcurile ozonate ale Vieții, Alin Tișe se eliberează de angoase scriind. Fiind în vârful piramidei puterii, chiar dacă doar în aceea a unei regiuni, el se mărturisește, dăruind mai apoi tuturor, confesiunile sale tulburătoare, pentru a fi corect înțeles, elucidând, astfel, confuziile răuvoitoare ale cârcotașilor.
El se află azi la a treia sa carte, după „Poveste despre tata” (2024) și „Fluturele Dor și Floarea de Apă. Religia Iubirii” (2024), iată, acum, „Cezarul, Dumnezeu, Iubirea. Regatul Puterii, Regatul Credinței, Regatul Iubirii. Jurnal de idei”, Editura Actual, Cluj-Napoca, 2025 (310 p.). O carte pe cât de elegantă, pe atât de surprinzătoare, căci greu de cuprins într-un anume gen literar. Cred că este o carte simbioză, între trei concepte: putere, credință și Iubire, toate despre Viață, toate provocate de Viață, scrisă într-o perioadă fastă a autorului, căci cu un soi protector de pace spirituală și duhovnicească, care-l însoțește fericit în ultimii ani. Este o lucrare care îmbină reflecțiile personale cu teme existențiale – puterea, credința și Iubirea – prezentate sub forma unui jurnal de idei, ele „dansează împreună într-un echilibru fragil, dar sublim.” Cartea este structurată, așadar, în trei praguri ale cunoașterii, cu treptele inițierii aferente, „un regat al ideilor”, corespondente celor trei concepte din titlu, concentrându-se pe introspecție și explorarea relației între dimensiunea publică și cea personală, infuzate de cea spirituală a Vieții.
Intrarea în labirintul existențial, pentru fiecare prag esențial, se face interogativ. Iată întrebarea pentru Regatul Puterii: „Ce înseamnă să ai putere?”. Puterea este o taină, dar și victoria sufletului tău împotriva uitării. Sunt cugetări noi, ale autorului, care schimbă perspectiva și unghiul de contemplare și dau noi înțelesuri asupra ursirii inițiale a puterii. Această secvență se încheie, cum altfel, decât cu un poem, „Rugăciune pentru pământul meu”, care face subtil și luminos trecerea la următorul prag al cunoașterii.
Peste cel de-al doilea prag, Regatul Credinței, se poate trece, accesând codul întrebător: „Unde se ascunde divinitatea în tumultul istoriei?” Descinderea în acest vast și misterios tărâm se face printr-un emoționant și tulburător dialog cu Dumnezeu, din care se desprinde Iubirea autorului pentru măreția Sa și asigurarea că însoțirea și adăpostirea lui vor fi continue și necondiționate. Dumnezeu îl asigură într-o frază cât un poem antologic: „Eu sunt Totul, iar tu, o parte minunată din acest tot”. Și, iată, că tot liric încheie Alin Tișe această poveste cu îngeri, legătura spre Iubire făcându-se, așadar, cu muzica acestui poem al primenirii făgăduinței: „Dacă ai credință,/ Ai iubire./ Dacă ai Iubire,/ Ai pace./ Dacă ai pace,/ Îl ai pe Duhul Sfânt./ Când îl ai pe Dumnezeu/ Sufletul tău e liber!”.
Fiind o călătorie inițiatică, trecerea peste cel de-al treilea prag, Regatul Iubirii, se face cu o parolă puțin mai sofisticată, căci „Iubirea, singurul dor care doare frumos” este mai presus de toate: „Cum reușește Iubirea să fie firul invizibil care leagă totul?”. Și aici aforismele abundă: „Iubirea este o flacără frumoasă, dar stranie”; Iubirea este acea durere care nu este pierdere; Iubirea este dor și „nu există nimic mai prețios decât acest dor”; „Iubirea este începutul simțirii”. De reținut două nume ale Iubirii: Cezar, „Temelia sufletului meu” și Albert, „calea pentru partea mea ascunsă”. Și iată și apogeul spovedaniei lui Alin Tișe, care nu lasă nici piatra să rămână nesimțitoare în fața acesteia: „Fără Cezar, nu aș fi putut să îl primesc pe Albert cu inima întreagă. Fără Albert, poate, nu aș fi înțeles cât de completă poate fi această iubire.//Ei sunt începutul și sfârșitul oricărei bătălii pe care o duc. Împlinirea iubirii mele. Ei sunt victoria mea!”.
Pasional și delicat, autoritar intelectual și de o suplețe a suportabilității durerii rare, Alin Tișe scrie cu aura sfințeniei propriile provocări și trăiri destinale o carte în rugăciune, profund aforistică și sentimental enciclopedică, o carte spovedanie, dar și o carte fortăreață, o poveste infuzată cu o subtilă alchimie, ea fiind un paradis pentru pasionații de meditație și contemplare, o carte-hortensie, care reflectă sufletul locului, în fine, o carte arhitecturală și labirintică, în care intră oricine voiește a se înfrupta cu deliciile profunzimii, ale celebrării provocărilor și tresăririlor – deși autorul precizează că „Este o carte pentru cei care îndrăznesc să privească dincolo de aparențe, să caute sensul ascuns în spatele evenimentelor și să se lase purtați de gândire și emoție” –, dar ies doar cei ce vor desluși misteriosul cifru al izbăvirii din propriul lor labirint. La sfârșitul lecturii, în timp ce eu simt nevoia unui pahar cu vin liturgic, rememorez un legământ al autorului, amirosind a anafură sorbită de agheasmă: „Sigur, nu mă opresc aici!”.
Dumitru CERNA
Articolul Alin TIȘE. Intrarea în labirint apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
