February 18, 2025

Când vorbim despre sfințenie, imaginea pe care majoritatea oamenilor o asociază cu sfințenia nu este nici pe departe cea a omului căsătorit. Sfinții, ni se pare de multe ori, trebuie căutați printre călugări, ascunși prin cine știe ce peșteri și crăpături ale munților, dar, în niciun caz, printre noi, trăind o viață normală, având familie, copii. Și totuși, Biserica vorbește despre căsătorie ca o cale spre sfințenie. Deci, sfințenia ne privește și pe noi, cei căsătoriți. Și noi suntem chemați să-L căutăm pe Dumnezeu în viața noastră. Și pe noi Hristos ne cheamă ca, luându-ne fiecare crucea vieții noastre și urmându-L, să ne modelăm după Cel ce ne conduce spre Tatăl.

Dar, dacă vorbim despre căsătorie ca o cale spre sfințenie, înseamnă, pe de o parte, că putem ajunge la sfințenie în viața de căsătorie, iar pe de altă parte, că această cale are anumite caracteristici specifice, care o fac, într-o măsură mai mare sau mai mică, diferită de alte căi care duc spre sfințenie.

Privind viețile sfinților, vedem că relația fiecăruia cu Hristos, apropierea lor de Dumnezeu, se realizează în mod diferit. Este ca și cum fiecare dintre ei, în drumul spre Dumnezeu, ar urca un munte. Și chiar dacă toți urcă același munte, perspectiva pe care o au asupra muntelui poate să fie diferită. Nu pentru că muntele ar fi diferit, ci pentru că fiecare dintre cei care-l urcă are o viziune limitată asupra lui. Dacă, pe o parte, ascensiunea poate fi lină, printr-o pădure umbroasă, pe cealaltă parte urcușul este poate mai dificil, iar peisajul este dominat de stânci greu de urcat. Același munte, priveliști diferite. De multe ori, apropierea noastră de Dumnezeu seamănă cu această situație. Urcăm același munte, dar peisajul pe care-l întâlnim diferă.

Însă, dacă și căsătoria este o cale spre sfințenie, înseamnă că și ea este ca o potecă ce urcă acest munte. Și atunci, se pune întrebarea: cum arată peisajul întâlnit pe această potecă? În primul rând, viața de căsătorie, atunci când este trăită ca o cale spre sfințenie, presupune anumite elemente comune vieții spirituale. Este știut că, înainte de toate, la Dumnezeu nu se poate ajunge fără rugăciune. Rugăciunea – personală, dar și comunitară – este, desigur, esențială vieții creștinului, iar soții creștini sunt chemați să transforme în rugăciune întreaga lor viață, să-L invite pe Dumnezeu să pătrundă în fiecare aspect al vieții lor.

Căsătoria creștină este imagine a unirii dintre Hristos și Biserică, iar soții creștini sunt chemați și, totodată, primesc harul de a-și modela iubirea lor după modelul iubirii divine dintre Hristos și Biserică. Ei trăiesc și experimentează iubirea lui Dumnezeu prin intermediul relației de iubire și dăruire reciprocă. Pe măsură ce se lasă modelați și se străduiesc să „întrupeze” în viața lor de căsătorie iubirea dintre Hristos și Biserică, ei ajung să-L cunoască pe Hristos și să înțeleagă dimensiunea iubirii Lui într-un mod mai profund. Pe de altă parte, în calitatea lor de părinți, soții creștini sunt chemați să reflecte paternitatea lui Dumnezeu; și aici, trăind și asumându-și rolul lor de părinți, soții creștini ajung să înțeleagă mai mult iubirea, atenția, grija cu care iubirea lui Dumnezeu se apleacă asupra copiilor săi.

Desigur, spiritualitatea familiei trebuie să se alimenteze, în primul rând, prin participarea la viața Bisericii. Dar Hristos este prezent și în familie, prin harul sacramental. Prin rugăciunea în comun, în familie se aduce laudă lui Dumnezeu; prin cuvântul și exemplul părinților dat copiilor se transmite credința Bisericii; prin slujire reciprocă și prin purtarea poverilor celorlalți se aduc jertfe spirituale; iar prin exemplul de viață și prin cuvânt se aduce lumii mărturie despre Hristos. Prin toate acestea, familia devine o celulă esențială a Bisericii și o adevărată Ecclesia domestica, un loc al întâlnirii cu Hristos, în care se manifestă și este experimentată acțiunea mântuitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu.

Mult prea des, relația cu Dumnezeu pare să fie ceva rezervat Bisericii. Mergem la biserică pentru a ne întâlni cu Dumnezeu, și bine facem. Dar uităm că, prin căsătorie, primim și harul, propriu acestui sacrament, prin care Hristos este prezent și lucrează în familiile noastre. Putem să facem din familia noastră un loc al prezenței lui Dumnezeu, o parte a Bisericii lui Hristos și putem să căutăm harul lui Dumnezeu nu doar când mergem la biserică, ci și în familie.

Hristos ne invită și ne așteaptă să deschidem ușa vieții noastre – și mai ales a familiei noastre – pentru a transforma casa și familia noastră într-o comunitate a iubirii, o comunitate în care iubirea dintre Hristos și Biserică să devină o experiență trăită în viața de zi cu zi, în care Dumnezeu Tatăl să fie model al paternității noastre și în care Spiritul Sfânt revarsă harul său asupra fiecărui membru al familiei noastre.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *