November 5, 2024

Cred că se poate afirma, fără teama de a greși, că societatea actuală trece printr-o profundă transformare, cauzată de o succesiune de crize la diferite nivele. Chiar dacă criza economică este cea mai palpabilă, ceea ce rămâne dominant, la nivel moral, este criza spirituală, adică împrăștierea sufletească a omului modern, supertehnologizat și hiperconectat în rețelele virtuale, dar incapabil să recunoască și să urmeze adevăratele valori existențiale, incapabil să-și dobândească sens vieții. Acest context, ca oricare altă perioadă de încercare, poate reprezenta, în egală măsură, o piatră de poticnire sau o șansă în ceea ce privește încrederea oamenilor în Dumnezeu. Unii se vor revolta împotriva lui Dumnezeu, iar alții, mai înțelepți, vor înțelege chemarea Sa și se vor apropia de El cu încă și mai multă încredere. Un lucru însă rămâne mereu același: dragostea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Indiferent de greutatea încercărilor, glasul Mântuitorului Hristos rămâne pentru totdeauna la fel de încurajator: „În lume necaz veți avea; dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea!” (In 16,33).

În demersul celor care doresc să se apropie tot mai mult de Dumnezeu, apare, inevitabil, și această întrebare asupra actului credinței: ce înseamnă a crede? Este o problematică ce se referă, de fapt, la unul dinte elementele fundamentale ale conștiinței religioase a omului și care trebuie reluată mai ales în momentele istorice dificile, atunci când este nevoie de o revenire la izvoare. Pentru a schița un răspuns la întrebarea de mai sus, voi face apel la o Scrisoare apostolică, Porta fidei, a Pontifului Roman Papa Benedict al XVI-lea (1927-2022). Se cuvine, înainte de toate, să conștientizăm că „există o unitate profundă între actul de a crede și conținuturile cărora le dăm asentimentul nostru. Apostolul Pavel ne permite să intrăm în interiorul acestei realități atunci când scrie: «Cu inima se crede… și cu gura se dă mărturie» (Rm 10,10). Inima indică faptul că primul act cu care se vine la credință este dar al lui Dumnezeu și acțiune a harului, care acționează și transformă persoana până în interiorul ei”. Pentru a ilustra această realitate, vom face apel la un episod din opera de predicare a Sfântului Pavel. În timp ce se afla la Filipi, a mers, sâmbăta, pentru a vesti Evanghelia câtorva femei. Între ele era și Lidia, iar „Domnul i-a deschis inima ca să asculte cu atenție cele spuse de Pavel” (FA 16,14). Sensul cuprins în expresie este important, pentru că pune în lumină faptul că cunoașterea conținuturilor care trebuie crezute nu este suficientă dacă inima, autentic loc sacru al persoanei, nu este deschisă de har, care permite să avem ochi pentru a privi în profunzime și a înțelege că tot ceea ce a fost vestit este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, credința implică darul lui Dumnezeu. Credem cu adevărat în Dumnezeu atunci când ne lăsăm transformați de harul dumnezeiesc, atunci când avem inima deschisă pentru ca să poată locui în ea însuși Dumnezeu.

Un alt aspect important al credinței se referă la mărturisirea publică din partea celui credincios. „Creștinul nu poate considera niciodată că a crede este un fapt privat. Credința înseamnă a decide să stăm cu Domnul pentru a trăi cu El. […] Credința, tocmai pentru că este act al libertății, cere și responsabilitatea socială cu privire la ceea ce credem”. Consider că acest aspect este foarte important în contextul socio-cultural actual, în care, mai ales tinerele generații, au mari dificultăți în a se apropia cu încredere de Hristos și Biserica Sa. Prea adesea, credincioșii creștini maturi, dintr-o falsă sfială, ezită să-și arate public credința lor în Dumnezeu, lipsindu-i astfel pe cei mai tineri de exemple concrete de trăire creștină. Ori, face parte din însăși fibra credinței mărturisirea ei publică, pentru că nu există și nu poate exista o credință creștină de factură privată. În ziua de Rusalii se arată cu toată claritatea această dimensiune publică a credinței și a vestirii fără teamă a propriei credințe oricărei persoane. Este darul Spiritului Sfânt, care ne face potriviți pentru misiune și întărește mărturia noastră, făcând-o sinceră și curajoasă.

Dimensiunea care întregește cele două aspecte deja menționate se referă la conținutul credinței. „Cunoașterea conținuturilor de credință este esențială pentru a da propriul asentiment, adică pentru a adera pe deplin cu inteligența și voința la ceea ce este propus de Biserică”. Aici, însă, trebuie precizat faptul că există o clară diferență între modelul apusean și cel răsăritean în ceea ce privește aproprierea acestor conținuturi de credință. Fără a intra în detalii istorice, se poate spune că creștinismul apusean a avut mereu preocuparea de a pătrunde tot mai adânc cu inteligența misterul credinței, pe când cel răsăritean, conștientizând măreția tainei lui Dumnezeu, s-a fixat pe celebrarea liturgică a tainelor cerești „celor din veci ascunse”. Chiar dacă spațiul religios românesc a fost influențat, în cea mai mare măsură, de modelul creștinismului răsăritean, rămâne o necesitate, înscrisă în însuși actul de a crede, această cunoaștere a conținuturilor de credință. În acest demers, un rol important îl au cateheții și preoții, însă fundamentală rămâne necesara preocupare a fiecărui credincios în a asimila învățăturile de credință.

Pr. Daniel Avram

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *