Au ajuns la urechile amărâte de perspectiva sumbră a foametei, a neîndestulării, a burților căptușite de piele arsă în tonul celor care cucereau Tyrul în vremea cruciadelor, a lipsei de perspective pentru anii ce vor să vină, o pleiadă de cuvinte pe care le-au asimilat tacit, obedient, cu instrumentele auzului tot mai aplecate, ca ale animăluțului de casă, care nu mai are de ce să lupte pentru ceva, din pătuțul lui de firmă. Anchete epidemiologice, rapel, stare de urgență, pandemie, război la graniță, drum european, Putin, rus, occident, legionari, fascism, Iliescu – cuvinte sau idei cu care omul simplu nu rezonează – a se citi nu-l interesează – altfel decât într-un cadru imperativ. Nu prea s-a vorbit, și pe bună dreptate Rebreanu cu al său personaj, David Pop, s-ar simți îndreptățiți să acuze, ca Emile Zola, absența din ultimul cincinal al conceptului de datorie. Dacă sloganul Iohanescian „România educată” și-ar fi luat medicamentele, ar fi înțeles greutatea acestui concept, care își trage seva înca de la începuturile rațiunii umane, modelând societăți și încercând să găsească calea adevărului, din păcate în vremea noastră el este aproape pe de-a-ntregul etatizat, din datorie față de Creator suntem datori băncii.
Avem forța, prin instrumentele corespunzătoare, să depășim blocajele contemporaneității. Altfel cu urechile plecate ne pregatim de uitare prin luminițe, cadouri, festivități și deziderate efemere. Și eu acum ce fac?
