Libertate: cand aveau constrangeri de loc, timp si actiune, anticii sau modernii faceau tragedii bune; si astazi, cand au toate libertatile nu mai fac. Caci astazi poti sa scrii aproape orice, oricat si oriunde; ai toate <libertatile>. Si cine le folosesc? Autorii de revista. (Constantin Noica, Jurnal filozofic, Humanitas, Bucuresti, 1990, pag. 113) Acum cateva saptamani am fost intrebat de o persoana: de ce ai blog? Apoi, pret de vreo 5 minute, si-a insirat stralucitor, dar firav, perlele argumentative pe un fir invizibil in aer, concluzionand pasnic: este lame. Este jenant sa ai blog. Si a repetat: de ce ai blog? I-am oferit calm toate variantele de raspuns (a nu se alege, ci a se lua ca atare): din orgoliu, din tratament si din neputinta de a nu scrie. Cate un pic din fiecare. Era probabil obisnuit cu un alt fel de raspuns, lansase cu siguranta aceasta intrebare si in alte cercuri. O fi adresat intrebarea si unor bloggeri adevarati, care si-au transformat pasiunea in ritual zilnic, care cu siguranta au putut sa raspunda mult mai tehnic si specializat la intrebarea lui (evident intrebarea nu era nascuta din curiozitate, ci din ratiuni malitioase si haiducesti). Am argumentat: din orgoliu bolnav, crescut ca buruiana inutila pe propozitii admirative fara temei, rostite in decursul anilor, din tratament, cand scriu poezie si proza, care ma spala, ma aranjeaza cate un pic, ma parfumeaza si apoi imi dau drumul inapoi in lume ca sa mai imi sifonez hainele cate un pic, si din neputinta de a nu scrie (buruiana ar zice: din putinta de a scrie, dar mintenas iau lopata si o rezolv). Aceasta libertate produsa, ca toate celelalte libertati produse de om, atat de mici pe langa libertatea unica neprodusa, eterna, aduce cu sine riscuri: riscul de a fi prost si de a fixa in scris prostia, riscul de a gresi, dar a gresi e omeneste si atat de consolator in a demonstra ca esti om, riscul de a supara etc. 
Este cat se poate de evident ca astazi, daca taci, scapi basma curata, insa nu e aceeasi tacere, nu este Tacerea lui Max Picard (Die Welt des Schweigens, 1948), nu – este tacerea prostului. Si toti ochii se atintesc asupra tacutului si rostesc din pleoape: tace ca nu stie. Si cand deschide gura si spune ceva, aceeasi ochi se reped: vorbeste sa se afle in treaba. Libertatea acesta este cruciala pentru cei care nu au alta modalitate de a se exprima, dar doresc sa o faca si care o fac la un nivel excelent. Nu pentru noi, cei care ne pierdem vremea cu articole micute, uneori gresite, cu opinii insignifiante, cu pareri personale, care nu ating pe nimeni si, ce-i drept, nici nu intereseaza pe altcineva. Aceeasi liberate este valabila si pe partea cealalta a baricadei, in cazul celor care comenteaza, fara a da dovada capacitatii de a scrie la randul lor ceva, a celor care scriu doar ca sa se afle in treaba, fara a citi articolele sau textele in cauza, sau a celor care acuza autorul, nu textul, fara a fi petrecut timp in compania acelei persoane, nici cat durata de viata a unei musculite de otet. Libertatea de a ramane pe un site sau nu se face simtita si de partea acestora cu riscul aferent: riscul de a fi penibil. E un dans al bun simtului intre cel care scrie si cel care citeste. Cand una dintre tabere incalca regulile sub protectoratul anonimatului, stiti unde ne aflam? Pe Internet!
