În eseul „Falsificări media”, Cunoscutul critic literar și scriitor clujea Adrian Țion realizează o radiografie necruțătoare a derapajelor din jurnalismul contemporan, unde goana după senzațional și „like-uri” a înlocuit rigoarea informației. De la celebra tehnică a „găinii care naște pui vii” până la „râia mediatică” a podcasturilor anonime de pe YouTube, autorul analizează mecanismele imposturii intelectuale și avertizează asupra pericolului dezinformării gratuite, cerând o necesară „deratizare” a spațiului public.
Falsificări media
Pentru a se impune în lumea presei, ziariștii de azi sunt, în cea mai mare parte, prelucrători prin așchiere a știrilor cu potențial interes public. Au învățat lecția de a se adapta la cerințele pieței, dacă vor să aibă succes, dacă vor să fie băgați în seamă. Cioplesc știrea până ajung la detonație, după care se așază într-un scris confortabil, în piscul interesului stârnit. Înainte vreme, când cineva falsifica o știre, gonflând-o grosolan, viclean, pentru a deveni spectaculoasă, se spunea direct „minți ca o gazetă americană”. Tătucul presei postdecembriste, Ion Cristoiu, a teoretizat chiar tehnica retorică captatio benevolentiae adaptată jurnalismului, turnând-o în formula devenită celebră „găina care naște pui vii”. Dacă nu captezi atenția cititorului printr-un titlu șocant, ca acesta, ai pierdut pariul. Nimeni nu te citește. Jurnalismul actual plătește polițele dependenței de scandal, s-o recunoaștem. Face din țânțar armăsar și apoi dă-i bice pe pistele hipodromului media.
Până când întrecerea e loială nimic nu stârnește controverse. Dar se înscriu în cursă și tot felul de neaveniți, dispuși să sară peste cal, atleți îndrăzneți și saltimbanci de circ mediatic, dresați în arta păcălelilor deșucheate, ce fac tumbe textualiste uimitoare. Recte: reprobabile. Pornind de la formula retorică revendicată ca principiu de bază pentru jurnaliști, s-a căzut, din păcate, nu în solul fertil, informativ și pertinent al comunicării media, ci mult peste. Adică în râia unui presupus, mimat jurnalism, cu pielea tăbăcită de aberații și abjecții, speculate de indivizi dubioși. Râia asta îi pândește și pe profesioniști atunci când întrec măsura, dar în mijloacele de comunicare în masă face ravagii. Trebuie făcută distincție clară între unii și alții. E drept, bloggheriștii de tot felul nu sunt jurnaliști acreditați, ci, uneori, simpli amatori care funcționează individual, pe bloguri personale, difuzate pe rețelele media așa încât nu se văd infractorii intelectuali aflați sub acoperire.
De menționat că mulți oameni respectabili, scriitori, artiști, oameni politici sau oameni publici își exprimă ideile pertinente pe pagini personale. Aceștia ies din calcul fără doar și poate, deși pot și ei manipula în scop personal, dar cu ei n-am niciun amestec aici. Mai sunt autori de newsletter ca cei de pe No bine, Cluj , de pildă, care țin un fel de buletin informativ, ușor subiectiv, dar pertinent în cea mai mare măsură. Râia mediatică e întreținută de ciumeți cu pretenții intelectuale ce-și dau în stambă despre orice, practicând un gen de creativitate îndoielnică. Din punct de vedere mimetic au reușit să păcălească. Ura!!! Chiar ridică nasul cu îngâmfare și satisfacție. „Mi-a reușit! Sunt gazetar!” se mândresc ei din moment ce au urmăritori și primesc like-uri peste like-uri de la o zi la alta. Au preluat metoda de la profesioniști și o practică pe scară largă în văzul tuturor. Pentru ce? Pentru un like, pentru un dolar găurit sau nici măcar pentru atât. Se bucură că există pe net. Dacă ești înscris în „pagini aurii”, exiști. Dacă nu, nu! Vor să se bage în seamă. Și din păcate se găsesc destui care să-i bage în seamă citindu-le aberațiile. Pe YouTube, Facebook, Instagram abundă tot felul de fake news grosolane, indigeste, postate ca generoase informații sau bășcălioase abordări, când de fapt sunt simple făcături, născociri îngrozitoare, scrise sau vorbite, de indivizi fără discernământ, fără conștiință gazetărească, dispuși să-și pună istețimea mintală în slujba dezinformării, a deriziunii gratuite. Nu neapărat pentru a dezinforma, ci pentru a se distra, pentru a se simți importanți în haosul generat, în această lume condensată și disperată care nu-i bagă în seamă. Da, au învățat lecția, au observat că intervențiile lor prezintă un oareșicare interes și toarnă la minciuni cu nemiluita. Să se amuze? Să facă bani de acasă, cum se obișnuiește azi? Molima asta dezgustătoare se întinde și postările de acest fel proliferează în loc să fie interzise. Dacă ar fi interzise, ar sări numaidecât cineva: Atentat la libera opinie! Și libera opinie e să torni la gogoși implicând și întinând persoane publice sau istorice din care se pot extrage subiecte babane, nu-i așa? Se pot extrage povești șocante, atracțioase, tangente la realitate și – de ce nu? – credibile în oarecare măsură. Cât de găunoase sunt în fapt nu-ți dai seama decât dacă ai un grad de cultură ce nu admite produsele contrafăcute. Contează că persoanele publice sunt împroșcate cu noroi? În capul acestora chiar asta e miza. Explicabil de ce numele lor real se ascunde după o perdea semi-transparentă. Cu cât mai tare sunt terfelite aceste personalități cu atât mai mare este succesul plastografului. Super izbândă! Minciuni gogonate înșirate pe ață cu un aer doctoral. Nu-i vorbă, sunt mulți care preferă să fie mințiți. Boala e veche. Ne-o semnalează filmul-eseu despre anul 1975 Breakdaun 1975 al regizorului american Morgan Neville, realizat foarte recent. Tot America-i fruncea! Tot ea este de vină. Un influencer (de atunci) recunoaște: „Vrem minciuna pentru că ne face să ne simțim bine”. Mai spune ceva. Totuși, trebuie spus.
Iau un singur exemplu de pe YouTube. Un podcast cu titlul extrem de incitant, chiar dezgustător de incitant: Cum s-a răzbunat Gheorghiu-Dej pe violatorii fiicei sale. Un postcast audio de două ore! Autor sau autorii necunoscuți, dar își arogă titulatura de Arbitri ai destinului! Nu te joci cu așa ceva. Tonul e cât se poate de serios… De obicei nu pun botul la prostii și nu am răbdare să ascult o polologhie mai lungă de 2 minute. Dar de data asta mi-am propus să rezist, deși titlul părea clar cusut cu ață albă. Părea incredibil așa ceva. Nu sunt zvonuri în legătură cu asta și orice naiv e curios să afle ce și cum. Mi-am pus ambiția la încercare și… Ce să vezi? Nimic din ce spune titlul! Absolut nimic. Alambicate extracții din biografia lui Gheorghiu-Dej și a celor două fiice. Că Lica Gheorghiu cocheta cu actoria, a jucat în câteva filme, că Securitatea o urmărea îndeaproape etc. etc. Lucruri știute, înșirate, reformulate și reluate pentru a umple timpul (2 ore!) și în rest nimic. Un mare fâs mediatic. Un text-impostură. Autorul lui pe asta mizează: pe naivitatea curioșilor ușor de prostit. Adevărul istoric, faptic nu are nicio valoare pentru el. L-am ascultat până la capăt? Înseamnă că i-am dat automat câteva puncte, câțiva bani. Mă număr printre urmăritori. El își numără urmăritorii și triumfă! Ce deplasare de sens și de etică profesională! Scopul acestora e să prostească lumea, simplu. Aceștia sunt gândacii mass-media de care nu te poți descotorosi ca de reclamele care-ți acoperă și-ți bombardează ecranul. O deratizare generală se impune de la sine. Cine s-o facă?
Adrian Țion
Articolul Dictatura click-ului. Între „găina care naște pui vii” și râia blogurilor și podcasturilor apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
