Este cunoscut faptul că guvernul Ion Antonescu, deși a dus o politică antisemită împotriva tuturor evreilor aflați sub administrația sa, și-a concentrat practicile de exterminare cu precădere asupra populației evreiești din afara granițelor vechilor teritorii românești. O publicație recentă a editurii Ratio et Revelatio din Oradea arată însă că au existat excepții de la această politică.
Rîbnița însângerată. Mărturii din acele zile. Cu corespondență între supraviețuitori, editată de Mihaela Gligor și Ofelia Thirer, publicată în 2025 și lansată în spațiul clujean la Muzeul Virtual și Documentar al Holocaustului din Nordul Transilvaniei, este un volum care reunește mărturii ale supraviețuitorilor evrei din Transnistria, documente de arhivă și câteva studii istorice introductive. Centrul cărții îl constituie amintirile lui Pinhas Fischbach, Iosif Valter (Isac Walter), Matei Gall și Ihiel Benditer, reproduse fie sub forma narațiunilor scrise de aceștia, fie prin intermediul corespondenței purtate între ei. Importanța volumului constă în faptul că aduce în fața publicului o documentație bogată care indică situații în care guvernul Antonescu a trimis în Transnistria și evrei din Vechiul Regat și Transilvania.
Trebuie subliniat înainte de toate faptul că distrugerea evreimii europene în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial nu a ocolit populația evreiască de pe teritoriul României. Dacă Dictatul de la Viena din 1940 a făcut ca soarta evreilor din nordul Transilvaniei să fie decisă de către autoritățile maghiare, destinul evreilor rămași sub administrație românească a fost hotărât de către autoritățile de la București. Deși s-a opus exterminării evreilor din vechile provincii românești, guvernul lui Ion Antonescu a dus o politică genocidară, alături de Germania nazistă, împotriva populației evreiești din Bucovina, Basarabia și Transnistria. Prin urmare, fie că îl definim drept „Holocaustul la periferie” (Wolfgang Benz, Brigitte Mihok) ori „Holocaustul din Est” (Paul Shapiro), fenomenul persecutării și nimicirii evreilor în România și Transnistria nu poate fi privit separat de „Soluția finală” nazistă și de ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz. Rîbnița însângerată aduce așadar înaintea cititorului mărturii privind „Holocaustul românesc”, așa cum îl numește Matei Gall în una din scrisorile sale (129).
Pentru a înțelege mai bine cine sunt protagoniștii acestei cărți și care a fost experiența lor transnistriană, trebuie să ne întoracem în timp în septembrie 1942, când autoritățile române decid să deporteze aproape 1200 de evrei din România în așa-numitul „lagăr al morții” din Vapniarca, în Transnistria. Așa cum menționează istoricul Paul Shapiro în studiul introductiv al cărții, criteriul selecției acestor evrei a fost implicarea în sau simpatia față de mișcarea comunistă. Că internarea acestora în lagăr s-a făcut abuziv, a fost admis chiar de către autoritățile românești, când, în ianuarie 1943, au recunoscut că 400 de prizonieri au fost trimiși la Vapniarca „fără un motiv întemeiat” (18). Un al doilea triaj a urmat în luna octombrie, când 565 de prizonieri au fost mutați în ghetoul din Grosulovo (azi în Ucraina), iar alți 54, judecați și condamnați anterior în România pentru agitație comunistă, au fost trimiși la închisoarea din Rîbnița (18-19).
Din lotul acesta restrâns de 54 de comuniști evrei au făcut parte Fischbach, Valter și Gall. Benditer a fost împreună cu ei în perioada cât au fost închiși la Vapniarca. Condițiile din Vapniarca au fost foarte grele: mulți dintre cei deportați începând cu septembrie 1941 au murit în urma epidemiei de tifos din 1941-1942, iar dintre cei 1200 de deținuți „speciali” trimiși acolo în septembrie 1942, foarte mulți au suferit paralizii în urma dietei cu mazăre furajeră (30-31). Tragedia cea mai mare s-a petrecut cu cei 54 de deținuți transferați la Rîbnița: în noaptea de 19-20 martie 1944, chiar în momentele când așteptau să fie eliberați, aceștia „au fost omorâți în celulele lor de către o grupare militară fascistă locală care a acționat în cadrul armatei germane cu concursul gardienilor români . . . au rămas în viață cinci deținuți, dintre care, în final, au reușit să se salveze doar trei: Matei Gall, Iosif (Isac) Valter și Pinhas Fischbach” (Thirer, „Argument”, 54).
Colecția variată de documente puse la dispoziția publicului în Rîbnița însângerată prezintă o importanță deosebită din mai multe puncte de vedere. În primul rând, cititorul este marcat de locul simbolic pe care îl are experiența lagărului în viețile supraviețuitorilor. Proximitatea morții, mai ales pentru cei care au supraviețuit masacrului de la Rîbnița, a lăsat o urmă indelebilă în memoria lor. Nu de puține ori, în corespondența purtată între supraviețuitori se subliniază faptul că Vapniarca și Rîbnița au reprezentat „evenimentul central” al vieții lor (130), „centrul și esența vieții noastre” (160). Acest lucru dă sens existenței supraviețuitorilor, care insistă mereu și mereu asupra datoriei de a scrie dspre Holocaust. De fapt, după cum se poate constata din lectura scrisorilor, corespondența dintre supraviețuitori își are originile în efortul de a publica un volum comemorativ despre evreii internați în lagărul din Vapniarca. Cititorul va putea astfel afla că există o comunitate a „vapniarchiștilor” și că cei care au supraviețuit vor sa păstreze vie atât memoria propriilor suferințe cât și memoria prietenilor decedați (101, 106). Pe măsură ce citim despre aceste eforturi vedem dilemele și piedicile care îi întâmpină pe supraviețuitori: de la definirea Holocaustului în România, la autoevaluarea simpatiilor comuniste din tinerețe, până la atmosfera încărcată și puțin favorabilă discutării Holocaustului în România anilor de după căderea comunismului.
Deosebit de interesante sunt remarcile supraviețuitorilor privind dilemele punerii în scris a realității trăite. Iată ce afirmă Matei Gall – care plănuia să scrie un volum autobiografic despre experiența sa transnistriană – într-o scrisoare adresată lui Ihiel Benditer în 1995:
„După părerea mea, Vapniarca, în contextul Holocaustului din România – inclusiv Transnistria – dar și în cadrul Holocaustului european, constituie o excepție, în sensul că, în timp ce în jurul nostru, deci chiar în 1942, se ucidea în proporții de mii și mii de oameni, în lagărul nostru s-a realizat altceva, o viață cu totul deosebită.
[…] Personal, în primele zile după sosire i-am văzut pe acești supraviețuitori în Pavilionul III: ei au constituit de fapt imaginea pe care ar fi trebuit să [o] arate și grupul nostru: paralizați într-o măsură neomenească, complet distruși și începeau să nu mai aibe trăsături umane.
[…] descrierea paraliziei în realitate. Adică îți cer nu date științifice despre mazăre, ci pur și simplu aș avea nevoie de o mărturie concretă din partea cuiva […] care să-mi descrie simptomele, mersul, avansarea paraliziei, ce a crezut la început când a simțit primele simptome și cum și-a închipuit că se va putea trăi ca paralizat în lagăr sau în libertate, dacă supraviețuim” (128-129).
La fel de interesante sunt și amintirile lui Pinhas Fischbach despre zilele care au urmat imediat după masacrul de la Rîbnița, care pun în lumină omenia unor soldați români. Astfel, dacă plutonul de calmâci care i-au executat pe cei închiși la Rîbnița a acționat sub îndrumarea unui gardian român cu numele Văluță, din mărturia lui Fischbach aflăm că au fost și soldați români sensibili la suferința evreilor:
„În fața mea se afla o patrulă românească în frunte cu un ofițer. Eram sigur c-am fost trădat. Resemnat, îmi așteptam moartea. Dar nu…minune… În loc de detunătură de armă, menită să-mi curme firul vieții, zâmbet împăciuitor al ofițerului, urmat de cuvinte, care din primul moment m-au liniștit: Noi n-am venit să-ți facem vreun rău, noi am venit să te salvăm.
[…] Dar iată că n-a trecut decât o clipă-două și în prag cu arma în mână s-a ivit descălecând un ofițer neamț. Furios, a strigat la mine: Caput, caput! Am simțit că de data asta nu voi mai scăpa; hitleristul, am văzut și am înțeles, vrea să termine cu mine. Dar a urmat ceva neașteptat: în ușă a apărut ofițerul român și cu o mișcare bruscă i-a dat neamțului să înțeleagă să nu mă atingă, că el are sarcina să mă aducă la comandamentul românesc. […] Eu am înțeles că locotenentul care ne-a găsit în ascunzătoarea în care am petrecut primele ceasuri de după masacru și care m-a adus încoace, învingând peripețiile avute cu hitleristul de care am pomenit la începutul povestirii, i-a prevenit pe colegii lui din casă. Privirile binevoitoare și comportarea celor din jur trezeau în mine emoții pe care le poate simți numai acela care e smuls din ghiarele morții. Neîntârziat am fost pus într-un pat improvizat, hrănit și apoi spălat și bandajat la rana de la picior” (152-154).
Cartea Rîbnița însângerată oferă, așadar, o perspectivă proaspătă asupra Holocaustului evreilor din Transnistria și asupra dilemelor transpunerii în scris a experienței proximității morții. Prin documentele pe care le prezintă, volumul se adresează atât cercetătorilor acestui fenomen cât și cititorilor dornici să cunoască într-un mod nemediat, direct de la supraviețuitori, condiția evreilor români în anii celui de-Al Doilea Război Mondial.
Gheorghe Gelu Păcurar
Muzeul Virtual și Documentar al Holocaustului din Nordul Transilvaniei
Universitatea Babeș-Bolyai
Articolul Evreii români în Transnistria: Holocaustul între experiență, memorie și scriere apare prima dată în ziarulfaclia.ro.