May 18, 2024

Duminica a 6-a, ultima a timpului Postului cel Mare, Duminica  Floriilor, sau Duminica lui Lazăr este o tradiție veche în Biserică, sărbătorită încă din sec. al IV-lea la Ierusalim. Episcopul încăleca pe un măgăruș și intra în Ierusalim, repetând și reluând momentul intrării lui Isus în Ierusalim. Credincioșii îl primeau cu ramuri de finic, de palmier și de măslin. Când ajungeau la biserică, ramurile erau binecuvântate și se purtau la casele oamenilor. Ramurile binecuvântate reprezintă însemnul învierii naturii primăvara, care ne prevestește și nouă învierea noastră.

Ritualul binecuvântării ramurilor care se face, de Florii, la încheierea Sfintei Liturghii, este un gest simbolic de aducere aminte a momentului «de glorie efemeră» a lui Isus. Cuvintele de bucurie pe care le rostește mulțimea la intrarea Domnului în Ierusalim nu se regăsesc în gândul și în intenția lui Isus, și, implicit, în intenția lui Dumnezeu, ci au fost pentru că vindecase, făcuse miracole, dăduse de mâncare. Ei ar fi vrut să-L aleagă rege, pentru a fi independenți de romani, dar nu aceasta a fost intenția lui Isus. Momentul întâmpinării Sale de către mulțimile care-L ovaționau, a fost doar o prefigurare a ceea ce se va întâmpla peste câteva zile: patimile și moartea lui Isus pe Cruce.

În reacția mulțimilor se vede instabilitatea maselor, lipsa rădăcinilor în credință. Aceia care la intrarea în Ierusalim Îl privesc pe Isus cu admirație și vin cu ramuri de măslin și de palmier, își aruncă hainele în calea Lui în semn de omagiu, de apreciere, de disponibilitate de a-I sluji și Îl ovaționează, știm că sunt, în mare parte, aceiași cu cei care, peste câteva zile, la întrebarea lui Pilat: «Să-L răstignesc pe Împăratul vostru?», vor răspunde: «Nu avem împărat decât pe Cezarul», ca urmare, «Ia-L! Ia-L! răstignește-L!». Se vor transforma acele ramuri de palmier în bâte și măciuci, se vor transforma acele haine aruncate în fața Lui, în semn de omagiu, în brutalitatea cu care hainele Lui vor fi smulse de pe trupul rănit. Se vor transforma strigătele de «Hoshi’ana! » – «Salvează-ne acum», în strigăte de «Răstignește-L!». De ce această schimbare? – ne întrebăm privind și spre Pilat, care spune de mai multe ori: «Este nevinovat», dar nu are puterea de a face ce consideră că este drept, adică, să-L elibereze. Avea această putere de la Dumnezeu – o spune el – dar din cauza presiunii maselor, a mulțimilor, L-a dat spre răstignire. Sunt mulțimile care s-au transformat între timp și nu mai văd în acest om decât pe acela care «ne cere mai mult decât putem să-i dăm, ne cere acea iubire pe care El o are față de Dumnezeu, și astfel, ne pune să ne schimbăm modul de a trăi, de a gândi». Iată cum se schimbă oamenii, și atunci, și în zilele noastre.

De aceea, este bine în primul rând să avem o credință puternică în Cel care și-a dat viața pentru noi și să știm că, dincolo de toate aparențele, sau vorbele, curentele lumii, rămâne un singur fapt sigur pentru viața noastră: iubirea Lui față de noi. Din iubire față de noi El a acceptat să poarte Crucea și apoi să fie răstignit pe Crucea păcatelor noastre. Este singurul lucru pe care putem conta în credință. Din nefericire, nu putem conta atât de mult pe credința noastră, fiindcă omul este schimbător. O vedem și în Colegiul apostolic: doi dintre apostoli care cad pradă ispitei trădării lui Isus, Iuda și Petru. Însă deosebirea dintre ei este mare. Mulți scriitori spun că Iuda avea o intenție bună, dorea ca Isus să-și arate gloria Lui, să facă minuni și în fața Arhiereilor, a Sinedriului, credea că acele miracole îi vor convinge. Dar în clipa în care înțelege ce a făcut, Iuda cade în descurajare și nu mai poate avea încredere în iubirea lui Isus. El se judecă singur, se condamnă și se execută singur. Cu Petru nu este așa, el are un alt traseu în credință. Petru îl reneagă pe Isus, spune că nu-L cunoaște, în trei rânduri, dar apoi, când întâlnește privirea lui Isus el se căiește de păcatul făcut. Această căință îi dă posibilitatea să se întoarcă la Cel care îl iubea cu aceeași iubire – este iubirea pe care o întâlnește în privirea lui Isus. Isus nu-i atrage atenția, nici nu-i spune: «ești eliminat din Colegiul apostolic». Ci tocmai pe el îl va pune primul: Corifeul apostolilor. Petru a împlinit prorocia lui Isus: «Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta… ca tu, întorcându-te, să-i întărești pe frații tăi» (Lc22,31-32). Iată de ce acest cuvânt al lui Isus rămâne și astăzi la temelia Bisericii, pentru că Isus S-a rugat pentru Simon Petru. Isus se roagă în continuare pentru cel care este în Scaunul lui Simon astăzi, la Roma. Isus se roagă și aceasta este garanția dreptății, verticalității, stabilității în credință a Sfântului Părinte și, la fel, garanție pentru noi, astăzi. Pentru că, deși nu putem conta pe credința noastră, să contăm mereu pe iubirea Lui Isus. El este Cel care ne așteaptă să ne întoarcem, pentru a putea merge în continuare în viața noastră alături de El. Acolo este rădăcina noastră în credință, nu la noi, nu pe pământ. Biserica nu este un partid politic, sau o galerie de fotbal, care astăzi să strige: „Haide cutare” și mâine să strige: „Haide altcineva”. Biserica privește întotdeauna mai întâi spre Isus și iubirea Lui care nu înșală niciodată. Această iubire trebuie să o înțelegem și să o trăim și noi, apoi să-i ajutăm pe cei de lângă noi să înțeleagă mesajul iubirii lui Cristos.

Episcop Florentin Crihălmeanu,

predica la Sărbătoarea Floriilor, AD 2019

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *