Astăzi, 16 septembrie 2025, se împlinesc 25 de ani de postumitate pentru Ioan Alexandru, poet, publicist, eseist, traducător, „poate ultimul rapsod al Transilvaniei” – așa cum îl caracterizase profesorul și criticul literar Ion Pop. La acest moment comemorativ, domnia sa a acordat un interviu cotidianului Făclia, propunând o cheie de lectură a operei poetului creștin originar din Topa Mică și destăinuind, totodată, ceea ce l-a impresionat la omul Ioan Alexandru, dincolo de harul versului imnic, cu care acesta a fost înzestrat.
Cum ar trebui să citim, astăzi, poezia lui Ioan Alexandru, în contextul multiplicării inovației în lirica actuală, atât la nivel tematic, cât și al limbajului?
Cu atenție sporită şi cu deschidere spre un univers poetic care nu mai este – nu mai poate fi – al poeziei noastre din imediata apropiere. Universul imaginar inspirat de lumea ţărănească, pe care Ioan Alexandru l-a evocat cu o forţă de mare poet în primele sale cărţi (Sentimentul mării, – 1964; Viaţa deocamdată, – 1965, Infernul discutabil, – 1966) este total absent din versurile poeţilor de după „generaţia ’80”, pentru care străvechile tradiţii rurale româneşti şi chiar realităţile satului românesc de astăzi, foarte mult schimbate în ultimele decenii, nu mai constituie, practic, o temă atrăgătoare. Decorul vieţii de azi a suferit metamorfoze radicale, şi nici fundamentala etică a omului de la ţară de altădată nu mai interesează. E nevoie de cititori cultivaţi, chiar din rândul acestor noi promoţii de poeţi, care să poată recepta cum se cuvine o operă majoră în absolut, așa cum este cea a poetului de la Topa Mică. Asta nu înseamnă că scrisul său nu rămâne o valoare perenă într-o istorie a literaturii noastre în care el se întâlnește cu autori-reper ca, să zicem, Octavian Goga, Pillat, Voiculescu, cu prelungiri „neotradiționaliste” la un Ion Horea sau Ion Gheorghe. La această oră, atenţia noilor generaţii a scăzut mult faţă de lumea lui Ioan Alexandru şi chiar faţă de limbajul de puternică energie expresionistă – un expresionism ţărănesc, i-am putea spune. Poezia „imnelor”, care a urmat „convertirii” ortodoxiste a poetului este, în orice caz, cea mai puţin frecventată de citiorii de acum, nu doar din pricina tematicii, ci şi a scăderii nivelului estetic al multor pagini din aceste ample compoziţii, în spaţiul cărora, rezistă, după Vămile Pustiei (1969), mai degrabă Imnele bucuriei (1973), decât masivele tomuri închinate Transilvaniei, Țării Românești, Moldovei, Putnei etc.
În ce consta, de fapt, „ritualul” scrierii unui poem la Ioan Alexandru?
În cartea mea, Existența rituală. Despre poezia lui Ioan Alexandru (Ed. Școala Ardeleană, 2020) am sugerat existența unui asemenea „ritual”. Adică, sentimentul apartenenţei la un fel de oficiere, de evocare a realităţii dramatice a satului românesc încă legată de trecutul imemorial al înaintașilor, cu o anume solemnitate, gravă şi reculeasă, în volumele dintâi amintite, o înscriere a viziunii poetice într-o ritmică universală, profund marcată spiritual.
„Poetul este sufletul sărbătorii unui neam și sărbătoare nu-i decât acolo unde este jertfire de sine. ”, afirma Ioan Alexandru. Cum vă raportați la atitudinea empatică pe care el o propunea în poezie, la „conștiința poetului” așa cum o vedea acesta?
În cărțile sale de referinţă nu era prea multă sărbătoare, adică nu una exterioară şi convenţională, expresionismul tensionat al acelor poeme era mai curând emblematic pentru o suferinţă ancestrală, tragică, a lumii rurale, păstrată ca o amprentă dureroasă până în vremurile mai noi. Era plasată într-un decor elementar, cu o geologie aspră, multistratificată, în care omul comunica organic cu natura şi cu vârstele sale succesive, oferind totuşi şi ocazii de jubilaţie festivă, de comunicare proaspătă, vitală, o bucurie a comunicării cu lumea, umbrită totuşi de un sentiment tragic al vieţii. În această ambianţă, poetul nu putea fi văzut decât ca un exponent al acestor tradiţii imemoriale, o voce care încerca să se afirme cu acea argheziană „îndreptățire a ramurei obscure ieşită la lumină din pădure”. Era omul legat prin rădăcini vii cu lumea în care s-a născut, – „un loc şi timp anume” – întâmpinată întotdeaauna cu o emoţie înaltă, marcată etic, în marea tradiţie a Şcolii Ardelene.
Ce v-a marcat cel mai profund, ca om, la Ioan Alexandru (așadar, dincolo de latura poetică)?
Am fost de la început impresionat de simplitatea omeniei lui, – un soi de tandreţe a apropierii de celălalt, care a căpătat cu timpul o amprentă ceremonială, de culoare religioasă. Se adresa tot mai frecvent cu cuvântul „frate”, când vorbea cu prietenii apropiați, încât uneori putea fi bănuit de o oarecare teatralitate, – se modela şi omul din el în chip ritualic. Ipostaza lui de subiect revoltat, „un răzvrătit presupus”, s-a îmblânzit o dată cu afirmarea opţiunilor sale creştine tot mai mult afişate. A fost un om moral, un patriot autentic, un idealist în fond, în stare de revolte fierbinţi, dar străduindu-se să-şi cultive şi ipostaza calmă, contemplativă, într-o lume în care se evidenţia mai degrabă ca o excepţie. Fiindcă, din păcate, această lume era de fapt tot mai departe de acest idealism al său, de autentica morală creștină, iar „predicile” sale lirice mă tem că erau ascultate doar de puţini. A rămas, pentru mine, o fiinţă luminoasă, un făcător de pace, şi – mai spun o dată – un om de omenie.
Interviu realizat de Iulia GHIDIU
*
Slujbă de pomenire a poetului Ioan Alexandru, la Mănăstirea Nicula
Ghidați de interogația – îndemn la meditație Unde sunt cei care nu mai sunt?, toți cei care l-au cunoscut și apreciat pe regretatul poet transilvan, Ioan Alexandru, dar și cei care încă nu l-au descoperit pe deplin, sunt invitați să ia parte la manifestările organizate la Mănăstirea Nicula, marțea viitoare, 23 septembrie a.c., la un sfert de veac de la trecerea sa în eternitate.
Începând cu ora 11 va avea loc slujba parastasului, oficiată de către ÎPS Andrei Andreicuț, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, împreună cu un sobor de preoți. În continuare, de la ora 12, poetul va fi evocat în aula Centrului de Studii Patristice „Sf. Ștefan cel Mare” al mănăstirii.
Foto Ioan Alexandru: https://ioansalexandru.wordpress.com/
Articolul Interviu cu acad. prof. univ. dr. Ion Pop: Ioan Alexandru, „omul legat prin rădăcini vii cu lumea în care s-a născut” apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
