Abordând tematica jocului poeziei, a interesului pentru fenomenul avangardei și spiritul critic al cenaclurilor literare consacrate, prof. univ. dr. Ion Pop, poet, critic literar și traducător, ne vorbește astăzi într-un interviu acordat cotidianului Făclia de Cluj.
În decursul carierei universitare ați condus numeroase teze de doctorat. Spre ce anume ați observat că se îndreaptă preferințele studenților generației de astăzi, ca subiecte?
Tezele de doctorat sunt pe teme foarte diverse. Cele de literatură română privesc fie epoci istorice apropiate de noi, fie mai îndepărtate, dar, în cazul meu, care am predat literatura secolului XX, mai ales poezia interbelică, studenții mă căutau în funcție de interesul lor pentru aceste teme, mai ales poezie, critică literară, dar nu numai. Am avut teme legate de poezie, teatru, proză, generațiile poetice, de la generația interbelică la generația ’60 – care e și generația mea – optzecismul, de asemenea, o mulțime de subiecte care merg până spre literatura actuală. Ocupându-mă de o arie întinsă a poeziei românești și a literaturii în general, sigur că temele au fost la fel de bogate în sugestii și am răspuns de fiecare dată când am putut să verific cunoștințele în aria de care m-am ocupat.
Ce v-a determinat să vă apropiați mai mult de aceste curente literare, modernism, neo-modernism, avangardă, ce v-a atras?
Literatura modernă m-a preocupat de la bun început, odată prin obligațiile profesiei de dascăl al acestei perioadei și apoi datorită unui interes personal pentru că, fiind eu însumi scriitor și poet, am căutat să găsesc canale de comunicare mai individualizate cu deschideri spre aceste perioade. Contactul cu avangarda a fost oarecum întâmplător. Profesorul Mircea Zaciu, care preda această perioadă, a propus la un moment dat în lista de lucrări, de teme de diplomă Ilarie Voronca. Era un poet din care citisem câte ceva dar nu era încă foarte cunoscut, se publicase doar o mică culegere prin 1961. Dar, prin Ilarie Voronca, am descoperit, încet-încet, un teritoriu mai larg al avangardei românești și europene. Am fost obligat, desigur, să citesc foarte mult, să mă ocup și de istoria artei, pentru că avangarda a avut o contribuție importantă și la revoluționarea artei plastice, de exemplu, și atunci sigur că acest interes s-a concretizat în lucrări, în cercetări. Am publicat Avangardismul poetic românesc în 1969 – a fost prima carte dedicată mișcării de avangardă în România și, după aceea, dezvoltată mai târziu, în 1990 –, Avangarda în literatura română, care a apărut deja în trei ediții până acum. Am publicat o monografie Nichita Stănescu (1980) – poetul trăia încă – și sigur că, printre publicațiile mele, interesul pentru Blaga a fost important, am publicat o monografie Blaga (1981), a urmat apoi o carte despre Ilarie Voronca unde am depășit, cred, cu mult teza destul de elementară de la sfârșitul studiilor mele și apoi i-am consacrat o monografie lui Gellu Naum, pe care l-am și cunoscut personal și cu care am avut contacte importante.
Vreau să felicit pentru titlul recent conferit, de membru titular al Academiei Române. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această distincție, ea venind, desigur, ca o încununare frumoasă, o recunoaștere binemeritată a întregii activități?
Bineînțeles că este o foarte, foarte mare onoare pentru mine, totuși membru titular al Academiei înseamnă ceva. Dar, pe de altă parte, să știți că eu nu țin foarte mult la titluri. Titlul contează în ierarhia valorilor recunoscute, lucru care mă încurajează să continui. A face parte dintre cei câțiva scriitori care sunt în Academia Română la această oră, sigur, este o mare onoare, pentru care sunt recunoscător celor care au văzut în activitatea mea ceva meritoriu și care trebuia să fie remarcat. Dar repet, e un eveniment înscris într-o biografie dar din care nu fac mare caz.
Ați făcut parte din generația Echinox, care a crescut în jurul cenaclului cu același nume și ați condus revista Echinox, în calitate de redactor-șef. Cum vedeți beneficiile pe care le-ar putea avea un tânăr din zilele noastre, iubitor de literatură, care poate are și înclinații spre scris, de pe urma participării la un cenaclu literar?
Da, l-ar ajuta. Mai demult cenaclurile erau foarte importante. Era nu numai Cenaclul Echinox, care știu era un cenaclu studențesc, exista și un cenaclu al facultății, s-au contopit apoi în sensul că era o unitate de confruntare a opiniilor critice, se citeau mereu texte noi, spiritul critic era foarte dezvoltat și foarte liber, se încuraja. În zilele noastre, cred că instituția cenaclului literar a cam scăzut ca importanță. Mai există însă cenacluri și în Cluj, de exemplu, cenaclul de la cafeneaua Insomnia, Nepotu’ lui Thoreau, unde s-au remarcat un număr important de tineri. Dar gândiți-vă ce a însemnat Cenaclul de luni pe vremuri, din 1977 până în 1983, când au fost interziși, cum am fost și noi. Au însemnat ceva, au fost puncte de reper importante în dezbaterea intelectuală, în formarea tinerilor scriitori despre care vorbeați. Dar în cazul meu, cred că atelierul cel mai important de formare a tinerilor scriitori a rămas Echinox. A fost o școală literară, un mediu literar, lucrul pe care l-am încurajat și eu a fost spiritul critic. Echinoxul a avut o solidaritate intelectuală și afectivă foarte importantă, care s-a perpetuat de-a lungul anilor până astăzi. Sunt oameni care vin la întâlnirile periodice dintre echinoxiști, dar n-a fost o societate de oameni care să facă concesii, care să meargă pe prietenii neprincipiale. Eu am definit chiar prietenia ca o prietenie exigentă. Se cerea o sinceritate, o franchețe a opiniei critice și am constatat cu mare plăcere că de-a lungul anilor multă lume care a trecut pe la Echinox mi-a fost recunoscătoare atât mie cât și celorlalți care conduceau revista pentru această franchețe, pentru acest mod direct de a aborda lucrurile. Mișcarea Echinox continuă și astăzi, dar nu mai am bucuria de a constata o solidaritate a noii generații echinoxiste cu ce a fost înainte. Au alte gânduri, alte idei, e firesc, mentalitățile se schimbă, centrele de interes intelectual de asemenea se schimbă, stilurile sunt în evoluție și atunci e firesc ca lucrurile care s-au petrecut cândva să fie considerate tot cu spirit critic și cu o detașare care constată discontinuități și chiar rupturi necesare pentru că s-a schimbat lumea. Suntem în civilizația imaginii, a Internetului, stilul poeziei s-a schimbat, comunicările sunt mai rapide, mai telegrafice. Dar e firesc, ne resemnăm până la urmă și încercăm să construim mai departe ce se poate construi.
Este societatea de astăzi o societate care a mai uitat să se joace (fac apel și la recentul volum pe care l-ați publicat, Jocul poeziei, ed. Școala Ardeleană)? Ne-am înstrăinat de această atitudine umană, la modul general vorbind? Ar putea poezia să retrezească în noi spiritul ludic?
Se constată în modul cel mai evident o scădere a interesului pentru literatură, se citește foarte puțin. Din păcate, România este printre ultimele țări din Europa care cumpără cărți și aici e un deficit al învățământului românesc. Una e să fii numai informat și alta e să fii format. Or, Internetul, televiziunea și toate celelalte mijloace de comunicare în masă care domină acum contribuie la informație. Este o enormă cantitate de cunoștințe, cu o facilitate fără egal față de trecut. Atâta doar că această informație nu mai este trecută printr-un filtru suficient de reflexiv care să ajute la construirea unei vieți interioare bogate, care să-l facă pe om un om al interogației, al îndoielilor, un om al căutării de răspunsuri fundamentale la viața noastre. Se trăiește din cauza asta pe suprafețe. Și lucrul acesta se observă la toate nivele societății și mai ales are consecințe grave în literatură. Eu constat o sărăcire a limbajului, un refuz al marilor tradiții poetice încât aproape îmi vine să cred că cei mai tineri poeți nu-i citesc pe înaintași, marile repere ale culturii internaționale. Lumea cititoare și lumea care privește universul trebuie să afle că lumea e frumoasă, că limba e frumoasă și că poezia e frumoasă. Poezia este acum pe un plan foarte îndepărtat de ceea ce ar trebui să fie și ajunge să se comunice în cercuri din ce în ce mai restrânse așa încât titlul unui film care se numea Cercul poeților dispăruți are o anumite actualitate tristă, elegiacă, pentru că poeții nu dispar, dar cititorii lor se împuținează. Poezia ar trebui să dețină un rol mai important, e adevărat că ea nu a deținut niciodată un rol central în lumea culturală. Întotdeauna au fost oameni care au avut chemarea, vocația apropierii de poezie, fie că o scriau, fie că nu. Iar când e vorba de jocul poeziei, sigur că ludicul presupune o anumită gratuitate, o anumită eliberare de convenții, sau, dacă vreți, un fel de colaborare cu convenționalul dar mult mai liberă și condusă de reguli proprii. În acest caz, lumea se joacă mai puțin. Din păcate, lumea noastră a ajuns la un fel de gravitate a desensibilizării sau, cum se spunea, o lume care se află într-o fază de dezvrăjire. S-a pierdut fiorul acesta care te făcea să comunici, era emoția în fața frumosului universal, această vibrație necesară în fața lucrurilor care se petrec în fața noastră. Dacă trecem peste ele, pierdem foarte mult. Iar în cazul jocului, am constatat că poeții mai noi nu mai au bucuria jocului, nu știu să profite de libertatea pe care le-o poate acorda cuvântul eliberat de obligațiile seriozității vieții de fiecare zi. E nevoie de o ieșire într-un univers mai luminos, mai liber, fie că este vorba de recâștigarea unei sensibilități elementare copilărești – cum spunea Arghezi că el n-a făcut nimic altceva decât să se joace. În ultimă instanță, jocul este o expresie a unei libertăți de creație pe care noile generații, din păcate, nu o mai resimt ca fiind necesară. Trebuie să și simțim lumea și să și cugetăm asupra ei.
Interviu realizat de Iulia GHIDIU