Cea de-a 11-a ediție a Festivalului Internațional de Carte Transilvania ne-a oferit prilejul întâlnirii cu scriitoarea britanică Sarah Perry, autoarea cunoscutelor romane gotice Șarpele din Essex și Melmoth. Sarah Perry a fost distinsă cu Spectator’s Shiva Naipaul Award pentru literatură de călătorie (2004), East Anglian Book of the Year Award (2014) și a beneficiat de rezidențe literare la Gladstone’s Library și în Praga. În interviul acordat cotidianului Făclia, autoarea, pentru prima dată în Cluj-Napoca, povestește despre modul în care vede construcția unei cărți în jurul ideii revelatoare, despre cum vede ea lumea.
Cum ați descoperit atracția pentru literatura gotică, pentru explorarea unor spații alternative – precum mitologia și astronomia – pe care le-ați valorificat ulterior în ceea ce scrieți?
Este o întrebare interesantă. Nu a fost o opțiune deliberată, nu am ales să scriu ficțiune gotică. Nu m-am așezat pur și simplu și am spus „aș putea scrie SF, aș putea scrie romane de dragoste, aș putea scrie roman polițist, dar am decis să fie gotic”. Pur și simplu așa a venit și consider că este felul în care văd eu lumea – un loc pe atât de ciudat și sunt foarte atentă la memorie și la modul cum îți poți aminti lucruri de o manieră așa de puternică încât par să te bântuie precum o fantomă. Poți vedea lucruri în colțul ochiului pe care le poți interpreta ca fiind o viziune, ca pe ceva teribil sau ceva minunat. Am fost crescută într-un mediu religios, așadar cu concepte precum eternitatea, iadul, Dumnezeu, îngeri ș.a. Cred că este modul în care am învățat să văd lumea și încerc să scriu cărți care să fie o reflectare fidelă a ceea ce sunt eu ca persoană, a lucrurilor la care eu mă gândesc. Deci, așa a ieșit în final: goticul.
“Melmoth” este o carte fascinantă, în parte datorită noilor sensuri, noilor perspective pentru diverse concepte, personaje sau evenimente istorice, inclusiv biblice. Personal, am apreciat nu doar atenția pe care ați acordat-o procesului de documentare sau abilității de a reda culoarea locală a peisajelor unde se petrece acțiunea ci mai ales maniera de a trece de la un stil la altul de adresare, de la narațiune la dialogul natural dintre personaje și, îndeosebi, la adresarea directă către cititori. Cât de importantă apreciați că este inovarea permanentă ca strategie a scrisului pentru un romancier contemporan, în detrimentul urmăririi unei direcții tradiționale, pentru care acel scriitor este ușor identificabil?
Cunosc mai multe despre romanele englezești decât despre orice alt fel de roman și cred că romanele victoriene în mod particular, dar și cele din secolul al XVIII-lea au avut mereu o doză mare de inovație în cuprinsul lor. Cartea lui Lawrence Sterne, Tristram Shandy, publicată în sec. XVIII, deci cu 250 de ani în urmă, are toate felurile de voci distincte, strategii ludice. Una dintre pagini este complet neagră, plină de glume, lucruri ciudate. Frankenstein este o serie de documente și scrisori, Dracula de asemenea, are și fragmente de jurnal. Dacă citești Dickens, uneori folosește timpul prezent, apoi trecutul, apoi scrie din perspectiva cuiva, iar ulterior devine puțin supranatural. Deci nu cred că a existat vreodată un stil tradițional de a scrie romane. Motivul pentru care iubesc atât de mult romanul este acela că dintotdeaua oamenii au avut moduri diferite de a face lucrurile, cred că o provocare pentru un scriitor este să aibă autoritate. Ai nevoie ca publicul să aibă încredere în tine. Dacă nu ești foarte priceput, cititorii se pot întreba – de ce este diferit aici, de ce această schimbare? Dar dacă te bucuri de o autoritate reală, dacă ai o voce puternică, atunci cititorii vor ști întotdeauna că sunt pe mâini bune, așa că te vei putea juca cu diferite voci, documente, timpuri verbale, iar cititorul va ști că ești tot tu, același. Cred că romanul a fost mereu radical, interesant și neobișnuit. Însuși termenul novel asta mai înseamnă, nou (n. red. aici, adjectiv), deci asta face romanul, inovează.
Dacă ar fi să alegeți, ce este mai important pentru dvs. – un subiect puternic sau un personaj complex, un model de urmat?
Nu mă gândesc niciodată la personaje. De regulă mă gândesc la idei, întâi de toate: despre ce anume voi scrie această carte? La ce vreau să se gândească cititorii mei, de ce vreau să se teamă, ce îmi doresc să iubească, ce sentimente îmi doresc să experimenteze și apoi creez personajele și subiectul în jurul ideii despre care vreau să scriu. Melmoth, într-adevăr, este despre societate, despre cum noi toți suntem responsabili unii față de ceilalți ca indivizi și față de grupul social. Dacă votezi în cadrul unor alegeri generale, dacă ești un funcționar care semnează un document atunci porți responsabilitatea pentru ce se întâmplă în consecință. Niciodată nu poți spune <<tot ce am făcut este să semnez o hârtie>> Mi-am dorit să scriu despre faptul că nu există monștri, sunt oamenii cei care comit aceste fapte și apoi am creat toate aceste personaje, pentru a arăta că oamenii obișnuiți sunt cei care pot face lucruri oribile. După ce le dau viață, mă atașez foarte mult de personajele mele și cred oarecum în ele. Sunt un vehicul pentru a-mi exporta idea și trebuie să fac ca acest vehicul să fie interesant, amuzant, să-ți sfâșie inima, să fie înfricoșător. Altminteri, cititorii pot citi și un eseu.
Cât de multă gravitate sau sensibilitate apreciați că aduce elementul spiritual (simbolurile) într-o carte de ficțiune astăzi, în epoca în care totul se petrece cu așa multă rapiditate?
Este realmente o întrebare interesantă, pentru că nu poți presupune că toată lumea știe ce înseamnă simbolurile. Cu un secol în urmă, dacă citai din Biblie sau din psalmi, din Shakespeare sau Dickens, puteai fi mult mai sigur că oamenii știu despre vorbești. În lumea contemporană, mult mai seculară, nu poți garanta că ceilalți vor știi că cuvintele pe care le-ai folosit se regăsesc în Biblie. Trebuie să fii puțin mai atent. Dar mai sunt anumite simboluri care transcend granițele, care transcend diferite religii și oamenii le pot înțelege chiar dacă nu o fac cu exactitate. De pildă, personajul Melmoth, nu trebuie să cunoști ceva despre mitologia din spatele lui, deoarece cu toții reacționăm într-un anume fel la durere, la credința și la singurătatea ei. Așadar un romancier trebuie să creeze simboluri noi care să aibă sens dar în egală măsură să facă apel la simboluri spirituale mai vechi.
Probabil sunteți la curent cu faptul că regiunea Transilvaniei este o zonă bogată în mitologii și simboluri, ținând cont în special de epoca medievală și de confluența diferitelor culturi occidentale aici. Multe dintre vestigiile Evului Mediu au fost conservate și pot fi vizitate. Cum vedeți România, inclusiv Transilvania, ca o potențială sursă de inspirație pentru dvs.?
Un aspect pe care îl găsesc cu adevărat fascinant despre Europa de Est în general și despre România în particular, dar, de asemenea, și despre Cehia sau Albania privește diferitele straturi ale istoriei. Ca un manuscris peste care s-a scris din nou și din nou. În București, spre exemplu, ai arhitectura medievală, apoi cea romantică – prin care se aseamănă cu Parisul – și apoi ai arhitectura comunistă peste acestea. Poți citi istoria acestei națiuni, straturi de cucerire, opresiune, revoluție, mândrie. În Cluj am găsit foarte palpitant ceea ce am vizitat până acum, ruinele romane, statuia impresionantă a regelui Matei Corvin, apoi am fost în Catedrala romano-catolică, care are o vechime de 400 de ani. Îmi amintesc când eram la Praga, locul unde se petrece acțiunea romanului Melmoth. Puteai vedea semne pe pavaj unde au fost bombardamente în cel de-al Doilea Război Mondial. În Marea Britanie nu am fost invadați din 1066 încoace, deci nu avem aceste amprente. Mi s-a părut fascinant, melancolic, uimitor. În Transilvania, eroii și fantomele sunt prezenți, oriunde te uiți, sunt monumente ale celor care au protestat împotriva regimului comunist, dar sunt și reminiscențe ale Imperiului Roman, este frumusețea a ceea ce se numește melting pot (n. red. un proces de asimilare), diferite tipuri de istorie. Ca și romancier, nu vei ști niciodată ce anume te va inspira, așa că voi merge acasă și voi păstra aceste lucruri pe care le-am descoperit în Transilvania, ceea ce am mâncat, trotuarele, farmacia la care am fost, statuile pe care le-am văzut, bisericile în care am intrat și nu voi ști ce mă va inspira decât peste patru-cinci ani de scris. Ceva va ieși la iveală.
Când nu citește sau scrie, cum își găsește Sarah Perry noi surse de inspirație?
Am un telescop, mă pasionează foarte mult astronomia. Enlightenment, care va apărea în România anul acesta cred, are o dimensiune astronomică foarte puternică, ceea ce îmi place foarte, foarte mult. Locuiesc destul de aproape de zona rurală, lângă mare, în Anglia de Est și petrec foarte mult timp înotând în râuri, lacuri și în mare. Asta mă face să mă simt foarte conectată cu lumea, precum un animal care este parte din lume. Nu este neapărat o activitate care mă inspiră, dar îmi hrănește sufletul, îmi place să fac lucruri care să-mi permită să observ lumea, să ascult conversații, să înțeleg ce se întâmplă, ce simt eu, ce simt ceilalți. În cele din urmă, toate acestea îmi formează idei pentru o nouă carte. Niciodată în viața mea nu m-am simțit plictisită, nu știu ce înseamnă asta. Fiindcă tot timpul este ceva la care să te gândești, ceva ce să privești, ceva ce să faci. Întreaga lume este o sursă de inspirație.
Interviu realizat de Iulia GHIDIU
Articolul Interviu cu romanciera Sarah Perry: “Cred că romanul a fost mereu radical, interesant și neobișnuit” apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
