Se întâmplă adesea – şi, cu siguranţă, fiecare dintre noi a trăit o astfel de experienţă – ca într-un anume context şi/sau prin mijlocirea unor persoane, a unor meditaţii, predici sau simple cugetări, ba chiar prin mijlocirea unor opere muzicale, concerte simfonice sau înălţătoare cântări corale, să ajungem la anumite înţelesuri noi, care, până atunci, ne erau străine.
În urmă cu puţină vreme, am avut parte de un astfel de moment şi, am reuşit să întrezăresc un nou orizont din marele şi veşnicul Mister al Întrupării lui Hristos. Trebuie să recunosc faptul că mă familiarizasem cu o perspectivă scolastică asupra acestui Mister, adică învăţături teologice bine conceptualizate, dar care nu au neapărat o directă legătură cu concreteţea vieţii. Noutatea perspectivei ce mi-a fost dat să o descopăr a fost tocmai necesitatea înţelegerii şi trăirii Misterului Întrupării lui Hristos în foarte strânsă legătură cu propria mea viaţă creştinească. Cu alte cuvinte, Cuvântul veşnic al Tatălui S-a întrupat, „în toate făcându-Se asemenea nouă, în afară de păcat”, pentru a-şi găsi un loc în propria-mi viaţă. Isus Hristos vrea să Se întrupeze în viaţa fiecărui credincios creştin.
În Sfintele Evanghelii regăsim foarte multe momente sau situaţii în care se descoperă această voinţă profundă a lui Dumnezeu de a întâlni omul, dar nu la un nivel general sau conceptual, ci în mod foarte concret şi palpabil. Ajunge să ne gândim la toate vindecările miraculoase pe care Mântuitorul Hristos le săvârşeşte: în sufletele credincioase, Isus aduce vindecarea şi propria Sa prezenţă; acolo unde omul strigă cu credinţă numele Domnului, El aduce alinare, întrupându-Se în însuşi sufletul acelei vieţi pentru a o purta spre împărăţia cerească. Dumnezeu, în definitiv, ia foarte în serios realitatea umană, asumă – prin întruparea Fiului – întreaga istorie a omenirii, rănită de păcat, pentru a-i reda sensul veşniciei. Astfel, găsim în Sfânta Evanghelie după Luca (8,26-39) un episod impresionant, din care se poate deduce atât lucrarea milostivă a lui Dumnezeu cu omul, dar şi uimitoarea transformare a celui atins de mâna Domnului, cum se transformă viaţa celui care L-a primit pe Isus. Trecând în ţinutul Gherghesenilor, Isus este întâmpinat de un om posedat de diavol – de fapt, aşa cum vom afla, de o legiune de diavoli –, ce locuia gol, printre morminte. Isus porunceşte diavolilor să iasă din sufletul bietului om, iar acesta, odată eliberat, îşi regăseşte demnitatea umană, cea de fiu al lui Dumnezeu, dar şi o nouă misiune – aceea de ucenic al lui Isus: „şi pe omul din care ieşiseră demonii l-au găsit îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Isus” (8,35).
Gherghesenii, însă, înfricoşaţi de cele întâmplate, dar, mai ales, deranjaţi de faptul că turma de porci (adică afacerea lor principală), care era în apropiere şi în care intraseră diavolii alungaţi din cel posedat, s-a aruncat de pe mal în lac şi s-a înecat, L-au rugat pe Isus să plece de la ei. Iar evanghelistul Luca notează, într-o notă de tristeţe seacă, cum că Isus, „intrând în corabie, S-a înapoiat” (8,37). „Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El” (8,38) – acesta este efectul lucrării lui Hristos în sufletul omului. Cel vindecat, în viaţa căruia S-a întrupat Hristos, doreşte să rămână cu El, pentru că şi-a regăsit bucuria şi speranţa vieţii. Atunci când Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne umple cu prezenţa Sa, avem deplinătatea vieţii. Orice îndepărtare de El însemnă o golire şi o pierdere. Dorinţa sufletului în care S-a întrupat Hristos o exprimă atât de frumos cei doi ucenici ai lui Isus, după momentul în care L-au recunoscut pe drumul Emausului: „Iar ei Îl rugau stăruitor, zicând: «Rămâi cu noi, că e spre seară şi s-a plecat ziua». Şi a intrat să rămână cu ei” (Lc 24,29).
„A ieşit Isus afară purtând cununa de spini şi haina purpurie. Şi le-a zis Pilat: «Iată Omul!»” (In 19,5). Regăsim în această expresie a lui Pilat un dublu sens în ceea ce priveşte omul. Pe de o parte, omul este cel care, creat de Dumnezeu cu libertate deplină, a ales să urmeze calea păcatului şi a violenţei, îndepărtându-se tot mai mult de Creatorul şi Împlinitorul său. Pe de altă parte, Omul este cel trimis de Dumnezeu să ridice din pieire făptura Sa. Aceste două realităţi se întâlnesc în Isus Hristos. În El, dragostea milostivă a lui Dumnezeu îmbrăţişează umanitatea rănită de boala păcatului. În această imagine a Omului Isus, încununat cu spini şi purtând haina purpurie, bătut, batjocorit şi răstignit pe cruce, suntem chemaţi să descoperim că întruparea Fiului lui Dumnezeu se împlineşte tocmai în suferinţele, necazurile, bolile şi răutăţile care însoţesc vieţile noastre. În însăşi naşterea Sa după trup, Isus asumă sărăcia grajdului şi soarta celor excluşi. Momentele şi stările suferinde ale vieţilor noastre sunt cele care Îl „atrag” pe Dumnezeu. În acelea, mai mult decât în altele, El vrea să fie prezent, nu pentru a ne fi alături, ci pentru a ne purta pe braţele Sale. Supremul act de dăruire a lui Isus este moartea Sa pe cruce, adică întruparea Sa în moartea noastră, pentru ca din ea să înviem prin luminoasa Înviere a Sa.
Pr. Daniel AVRAM
