Într-o lume tot mai fragmentată și grăbită, ne rămâne o întrebare care refuză să tacă: ne mai aparținem cu adevărat ca persoane? Sau suntem absorbiți într-un joc societal care, deși pare inevitabil, ne transformă lent în spectatori ai propriei vieți?
Trăim într-o realitate tranzacțională. Negociem constant — cu alții, cu timpul, cu principiile noastre. Ne vindem atenția, ne fragmentăm conștiința, ne împrumutăm opiniile. Și de cele mai multe ori, o facem în schimbul confortului. Căci, fără să ne dăm seama, ne-am obișnuit să evităm schimbarea. Am învățat să ne temem de ea, să o amânăm, să o împachetăm în vorbe frumoase, dar lipsite de urmări. Presiunea socială și comoditatea ne amorțesc voința, iar când apare ocazia de a rupe cercul, alegem de multe ori… liniștea.
Dar liniștea nu înseamnă progres. Liniștea poate fi și semn de resemnare. A devenit prea ușor să vorbim despre disfuncționalități — despre birocrație, incompetență, corupție, lipsa de viziune. Ce e greu e să acționăm. Pentru că a corecta presupune nu doar energie și luciditate, ci și curaj. Și asumare.
Adevărul este că realitatea, așa cum e ea, nu dispare doar pentru că alegem să o ignorăm. Dimpotrivă, ignorarea o întărește.
Statistica ne oferă deseori imaginea pe care refuzăm s-o privim: România înregistrează decalaje semnificative în sănătate, educație, infrastructură. Fenomenul plecării masive în afară, lipsa de coerență în politicile publice, apatia civică — toate sunt date, cifre, măsurători. Ne sperie? Da. Ne copleșesc? Poate. Dar tocmai ele sunt punctul de plecare. Fără diagnostic, nu există tratament. Iar fără acceptarea realității, nu poate exista nicio transformare autentică.
În acest peisaj, politica pare că a uitat de scopul ei originar. De multe ori, în România, drumul este mai spectaculos ca obiectivul. Se joacă teatru, se mimează reforme, se organizează conferințe cu aer de schimbare, dar esența lipsește. Proiectele pe termen lung sunt sacrificate pentru câștiguri imediate. Se pune accent pe imagine, nu pe consecință. Ne-am obișnuit să alegem nu idei, ci personaje. Nu viziuni, ci reacții. Iar când votul devine emoțional și lipsit de răbdare, direcția se pierde.
Totodată, apartenența la Europa nu este un certificat care ne absolvă de efort. Este o șansă, dar și o responsabilitate. Influența europeană asupra României nu trebuie tratată ca un decor frumos pe care îl afișăm doar când ne convine. A integra înseamnă a înțelege. A prelua valorile, nu doar fondurile. A construi intern acele structuri de reziliență și transparență care să ne facă cu adevărat parte din proiectul european — nu doar prin statut, ci și prin spirit.
Poate că e timpul să revenim la o întrebare simplă, dar grea: ce vrem cu adevărat să fim? Spectatori? Executanți tăcuți ai unei rutine în care nu mai credem? Sau persoane capabile să-și regăsească direcția, chiar și atunci când sistemul pare prea mare, prea vechi sau prea corupt? Răspunsul nu vine imediat. Dar poate începe cu o frază care merită reținută, nu doar astăzi, ci mereu: „Nu evoluăm doar când vrem, ci când alegem lucid să vedem realitatea așa cum este, nu cum ne-ar plăcea să fie.”
Luciditatea este primul pas. Curajul, al doilea. Iar asumarea — singura formă reală de libertate.
Articolul Ne mai aparținem? apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
