Într-un context urban marcat de transformări rapide, de presiunea globalizării și de provocările climatice și sociale, orașele sunt tot mai obligate să-și regândească strategiile de dezvoltare. Experiența ultimelor decenii arată că Planurile Urbanistice Generale au rămas adesea tributare unor concepții depășite, fără o viziune coerentă pe termen lung și fără o integrare reală a principiilor durabilității. În fața acestei realități, arhitectul Vasile Mitrea atrage atenția că se impune o nouă structură de coordonare — o Comisie de Strategie Urbană — capabilă să asigure coerența între politicile locale, regionale și internaționale, să anticipeze schimbările și să transforme orașul într-un ecosistem competitiv, sustenabil și adaptabil.
Primele două Planuri Urbanistice Generale (P.U.G.) (1991; 1998) nu s-au detașat prea mult față de pretențiile școlilor de sistematizare/ S de S, din perioada socialistă, în ceea ce privește strategia dezvoltării, deși, spre deosebire de S de S (ce vizau doar un orizont de 5 ani), P.U.G.-urile abordau o perioadă de 10 ani. Desigur există scuza că la începutul etapei „liberale” erau încă multe semne de întrebare, iar replierea la practica internațională cerea timp și multe clarificări. Coordonatele viitorului imediat nu se puteau defini de azi pe mâine, iar imperativele prezentului au avut prioritate în preocupările administrației (vezi cerințele ”temelor” ce urmau să fie rezolvate de P.U.G.). P.U.G.-ul avizat în 1999 va fi prima documentație urbanistică confruntată cu noul context la limita anului 2000. În 2006, Universitatea „Babeș-Bolyai” va finaliza „Strategia de dezvoltare a municipiului Cluj-Napoca” care, prin prisma celor 24 programe operaționale, a conturat ”o foaie de parcurs” pentru etapa 2008 – 2013. Definirea „Ariei Metropolitane” (2007) nu va avrea ca suport un studiu de perspectivă, ea va fi inclusă însă în „Planul Integrat de Dezvoltare Urbană” / P.I.D.U. Orizontul 2020 va face preocuparea P.U.G-ului din 2014 dar politica pentru un „urbanism durabil” nu va avea o prioritate evidentă în documentația elaborată și nici în preocupările administrației. Amintim și „Planul de Dezvoltare Spațială a Europei” (Postdam, 1999), ce nu a avut ecoul adecvat, deși atrăgea atenția și asupra policentrismului în cazul globalizării economice. În schimb, întâlnirea Uniunii Europene de la Lisabona (2010) își va găsi efectul pe plan național, prin cei 7 „Poli de creştere”. Nici în P.U.G.-ul ce a vizat anul 2020 nu vom găsi o strategie care să anticipeze și un orizont dincolo de 2030 (alte orașe au în obiectiv chiar anul 2035), deși ritmul alert al actualei civilizații nu ne lasă prea mult timp de gândit. Orașul de mâine pretinde deja clarificări. De exemplu, pentru următoarea perioadă apelăm la o nouă extindere sau reconsiderăm zonele ce nu mai corespund standardelor (funcționale, calitative) actuale, făcând loc noilor funcțiuni? Cum împăcăm necesitatea unui ecosistem cu evoluția structurii urbane? Avem clarificate (prin studii polivalente) condiționările cadrului natural (de la cele geomorfologice, hidrologice, fondului vegetal ș.a.)? Cum dispunem polii de interes și ne apropiem de atributele ”orașului de 15 minute”? Avem o planificare pe etape pentru ca ”Culoarul verde – albastru al Someșului Mic” (demarat ca studii) să devină un atu multiplu al orașului și întrebările pot continua. Să amintim, totuși, că dacă la nivel regional s-au făcut unii pași (timizi încă), la nivel național (și de ce nu și la nivel internațional?) identitatea orașului, atuurile sale, rolul ce l-ar face competitiv (și nu victimă) în acerba competiție a globalizării – devenită tot mai severă – deci în această privință nu știm încă ce pistă a devenirii să alegem
Față de acest context al viitorului (și … mă refer doar la următorii 10 – 15 ani), cu multiple mutații și cu multe surprize (unde civilizația artificială se implică tot mai mult), cu o stare de permanentă competitivitate, cu o confruntare continuă, cu schimbările climatice, cu o componentă socială ce-și schimbă și ea opțiunile (iar lista poate continua) apare necesitatea unei coordonări a tuturor factorilor, iar în 1990 am considerat că aceasta nu se poate rezuma la misiunea arhitectului șef sau a comisiei de urbanism a primăriei calată mai ales pe problemele curente destul de numeroase. Ca atare, am propus ca relația prezent – viitor să fie în preocuparea unei echipe pluridisciplinare (formată din specialiști cu bogată experiență), ieșită (sau nu?) de sub tutela administrației sau a factorilor politici și care, periodic ar semnala abaterile de la prevederile P.U.G. (la nivel de oraș, arie metropolitană) sau ale legislației curente, dar mai ales ale altor documentații de planificare și ar atenționa asupra condiționărilor internaționale ce pretind reorientări (unele într-un interval foarte redus). Această echipă de „strategie urbană” sau „de pilotaj” (confruntată și cu preocupările județului) ar favoriza și o relație de atașare a comunității, dar mai ales ar permite eliminarea unor situații critice care ar putea pretinde eforturi deosebite pentru eliminarea efectelor înainte de a deveni insurmontabile.
Deci am putea asista în curând la apariția Comisiei de Strategie Urbană / C.S.U.?
HINT
Orașul de mâine pretinde deja clarificări. De exemplu, pentru următoarea perioadă apelăm la o nouă extindere sau reconsiderăm zonele ce nu mai corespund standardelor (funcționale, calitative) actuale, făcând loc noilor funcțiuni?
arh. Vasile Mitrea
Articolul O necesitate în politica urbană apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
