Revoluția mondială a proletariatului, așezată sub binecunoscutul îndemn strategic, „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, s-a dovedit a fi un vis, un ideal pe care Istoria l-a respins, jignită cumva, fiindcă i s-au pus la îndoială inteligența și permanenta mișcare. Manifestul Partidului Comunist (1848) a rămas un document idealist, în conținut, dar incitant, și mulți dictatori comuniști chiar erau deciși să facă una nefăcută: revoluția mondială a proletariatului, de pildă „Tătucul popoarelor”, care, până la urmă, a trădat idealul de unificare, l-a tras pe persoană fizică și a pus mâna pe mai multe țări, incluse fie în URSS, fie în „lagărul socialist”. Și al nostru Konducător a visat revoluția mondială, a clamat-o, la fiecare Congres al Partidului, mereu, într-o evidentă pierdere treptată a contactului cu realitatea imediată și atunci când zidurile diverselor Berlinuri s-au prăbușit, nu a știut să gestioneze ATV-ul comunismului european, revolta generalizată a românilor, bine dirijată din umbră de comuniștii cu operații estetice pe conștiință. Încerc să mă apropii de trecutul nostru comunist, deloc decedat, cu prudență, fără patimă, cărând cu mine tot mai multe întrebări. Una dintre ele ar fi: dacă societatea capitalistă a reprezentat tot ce poate fi mai rău, mai putred, mai imoral, mai nedrept, de ce comunismul nostru, românesc, și-a fixat ca țel „să ajungem și să depășim, dragi tovarăși și pretini, țările capitaliste dezvoltate!”?
Vă rugăm să accesați pagina Autentificare. Nu sunteți încă abonat ? Abonați-vă