The New York Times
Editorialistul Thomas L. Friedman explică de ce această rundă de negocieri de pace ar putea fi diferită și care sunt obstacolele care încă stau în calea transformării păcii într-o realitate durabilă.
Urmăresc conflictul israeliano-palestinian de când aveam 15 ani. Scriu despre afaceri externe pentru The New York Times, cu o atenție specială asupra acestui conflict.
La această a doua aniversare a războiului, cum mă simt? Acesta a fost cel mai lung război israeliano-palestinian. Este, de asemenea, primul război care, în ciuda duratei sale — doi ani acum — nu are niciun nume. Războiul din 1948, Războiul de Independență, Nakba din perspectiva palestiniană, Războiul din ’67, Războiul de Șase Zile, Războiul din Sinai, Războiul din Octombrie.
Acest război, după doi ani, încă nu are un nume. Eu i-am dat unul: „Cel Mai Rău Război”. Este, fără îndoială, cel mai grav război purtat vreodată între israelieni și palestinieni. Vine după o încercare eșuată de pace. Este un război declanșat de Hamas, cu o cruzime totală, menită să ucidă cât mai mulți soldați și civili israelieni pe care i-ar fi întâlnit. Și a provocat un răspuns israelian împotriva Hamas care a devastat Gaza, a făcut zeci de mii de victime palestiniene — atât soldați, cât și civili — și a făcut-o fără ca Israelul să ofere vreo perspectivă politică pentru „ziua de după”. A lăsat ambele comunități mai devastate fizic, mai traumatizate ca niciodată și mai departe ca oricând de singura soluție posibilă: două state pentru două popoare.
Acum, datorită unei inițiative a președintelui Trump, cele două părți, Hamas și Israel, încearcă să ajungă la un armistițiu care ar presupune eliberarea tuturor ostaticilor israelieni, vii și morți; eliberarea a sute de prizonieri palestinieni din închisorile israeliene; și o retragere israeliană din cea mai mare parte a Gazei, până la o zonă de frontieră. Practic, s-ar pregăti terenul pentru o forță internațională de menținere a păcii care să intre în Gaza și să securizeze zonele evacuate de Israel. Gaza ar fi administrată de un cabinet tehnocratic palestinian, iar deasupra acestuia ar exista un organism internațional prezidat de Donald Trump, care ar supraveghea reconstrucția Gazei. Este un plan extrem de complicat într-un loc extrem de distrus.
Ce mă intrigă la acest plan
S-au făcut multe declarații optimiste despre șansele ca acest plan să fie realizat. Eu sper din tot sufletul să reușească, dar cred că va fi foarte dificil. Hamas va dori să păstreze cel puțin o parte din arme pentru propria protecție și pentru a putea juca un rol politic într-o Gaza postbelică. Iar Israelul va fi extrem de precaut în privința întinderii și condițiilor retragerii sale din Gaza și a aranjamentelor de securitate care vor urma.
Sper ca încetarea focului inițiată de președintele Trump să se concretizeze. Privesc în fiecare zi evoluția, dar nu va fi deloc ușor.
Cred că lucrul pe care oamenii trebuie să îl înțeleagă cel mai bine despre negocierile de pace aflate în desfășurare este numărul mare de actori implicați. Logica de bază a acestui plan este că conflictul israeliano-palestinian este acum atât de fracturat, cele două părți sunt atât de traumatizate, încât această problemă nu mai poate fi rezolvată cu instrumentele tradiționale și la nivelul tradițional de până acum: cele două părți negociind direct, cu un mediator internațional între ele.
Cred că, dacă vom ajunge vreodată la două state pentru două popoare, va fi nevoie de un organism internațional care să administreze atât Gaza, cât și Cisiordania, pentru a le garanta israelienilor că nu va veni nicio amenințare de acolo și că nu trebuie să se bazeze doar pe promisiuni palestiniene de demilitarizare. Și, în același timp, să le garanteze palestinienilor că israelienii vor pleca și că ei își vor putea construi o autoritate de guvernare necoruptă.
În esență, dacă vrem să rezolvăm această problemă acum, trebuie să revenim la un fel de mandat internațional arab agreat, care să supravegheze reconstrucția Gazei și refacerea guvernării palestiniene în Cisiordania. Doar o asemenea structură internațională, care ar asigura atât o guvernare decentă pentru palestinieni, cât și o demilitarizare reală a Gazei și Cisiordaniei, supravegheată de trupe internaționale — aproape sigur cu o componentă americană — cred că este singura cale de rezolvare în prezent.
Să facem un pas înapoi și să ne întrebăm: cum am ajuns în punctul în care putem avea discuții ca cele din Egipt din această săptămână? Din mai multe motive. Unul dintre ele este Iranul și rețeaua sa de amenințări — Hezbollah, Hamas, Houthis, milițiile șiite din Irak. Iranul a primit o lovitură devastatoare din partea Israelului, cu ajutorul Statelor Unite, în ceea ce s-a numit „Războiul de 12 zile”. Astfel, capacitatea Iranului de a se amesteca și de a distruge negocieri de pace a fost grav diminuată.
Netanyahu și prețul războiului
Israelul, sub conducerea prim-ministrului Netanyahu, se află nu doar mai izolat ca niciodată pe plan internațional, dar are și o problemă diplomatică și politică diferită cu administrația Trump. Ori de câte ori președinții americani, în special democrații, au încercat să-l preseze pe Netanyahu să intre în negocieri de pace, acesta putea oricând să apeleze la creștinii evanghelici, la republicani, și să-i folosească drept pârghie pentru a neutraliza Casa Albă și a reduce presiunea asupra Israelului. Însă sub Trump acest lucru nu mai este posibil, pentru că el controlează complet propriul său partid. Astfel, Netanyahu s-a văzut obligat să intre în aceste negocieri, deși foarte reticent. Vechea pârghie pe care o folosea pentru a diminua presiunea americană nu a mai funcționat în cazul lui Trump.
La palestinieni, situația este similară. Timp de decenii, palestinienii au avut o influență enormă asupra nucleului de conducere arab din Egipt, Siria, Liban și Irak prin amenințări. Dacă aceștia nu susțineau cauza palestiniană, susținută de propriile popoare, mișcarea palestiniană îi ataca și îi delegitima. Și cum, în cele mai multe cazuri, liderii erau lipsiți de legitimitate, erau foarte vulnerabili la acest tip de șantaj politic palestinian.
Dar în ultimii 10-15 ani, conducerea lumii arabe s-a mutat dinspre republici precum Egipt, Liban, Siria și Irak către Golf. Către Arabia Saudită și E.A.U., în special. Aceste monarhii au mult mai multă legitimitate și, prin urmare, nu mai sunt atât de vulnerabile la presiunile tradiționale palestiniene. Mai mult, au declarat foarte clar că sunt dispuse să participe la un armistițiu în Gaza și la o tranziție către un alt tip de guvernare palestiniană.
Acest proces este extrem de complicat. Unul dintre actorii-cheie a fost, fără îndoială, prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu. Acesta a fost, în cele din urmă, prins la colț de Trump și forțat să accepte acest acord. Să ne amintim: în decembrie și ianuarie, președintele Biden a avut pe masă un acord foarte similar, iar Netanyahu l-a respins. A abandonat negocierile după prima etapă de eliberare a ostaticilor.
Netanyahu a reușit să supraviețuiască acestui război datorită devotamentului aproape sectar al nucleului dur al susținătorilor săi. A făcut totul pentru a diviza Israelul și a rămâne la putere. Practic, le-a dat ultraortodocșilor o „dispensă” să nu lupte într-unul dintre cele mai vitale războaie din istoria Israelului, doar pentru a-i păstra în coaliție. A făcut o serie întreagă de lucruri pe care le consider cu adevărat revoltătoare, dar a reușit să supraviețuiască politic și să evite o comisie de anchetă.
Bibi Netanyahu nu a vrut niciodată ca acest război să se încheie. A făcut tot ce a putut pentru a-l prelungi, pentru că știa că „ziua de după ziua de după” va aduce o judecată pentru el. Cred că merită să fie tras la răspundere. Și cred că va exista o astfel de judecată pentru Bibi Netanyahu dacă acest armistițiu se concretizează și ostaticii vor fi eliberați.
Cea mai mare pierdere pentru Israel este, poate, faptul că și-a pierdut „aura morală” în ochii celor care îi erau favorabili. Israelul a pierdut ceva profund, deși intangibil, din cauza modului în care a purtat acest război. Modul în care Netanyahu a dus războiul a fost să lovească Hamas cu foarte puțină – uneori nu zero, dar totuși foarte puțină – considerație pentru victimele civile palestiniene.
Când duci un război care implică inevitabil atât de multe victime civile, dar nu oferi niciun orizont politic — exact ceea ce a făcut Netanyahu — lumea începe să perceapă totul ca pe o simplă ucidere. Ucidere de dragul uciderii. Așa a fost perceput în multe locuri din lume și mai ales de către tineri. Rezultatul este că credibilitatea Israelului, statutul său, sprijinul moral, mai ales în rândul tinerilor din toată lumea (dar nu numai), au fost grav afectate, până la punctul în care israelienii nu mai sunt bine primiți în multe locuri — fie că e vorba de echipe sportive, cântăreți sau academicieni. Iar acesta a fost un preț uriaș.
Merită Nobelul Donald Trump?
Donald Trump spune de multă vreme că ceea ce își dorește cu adevărat este Premiul Nobel pentru Pace. El deja crede că îl merită. Ei bine, dacă Trump reușește să obțină o încetare a focului, retragerea Israelului din Gaza, eliberarea ostaticilor israelieni și dacă acest acord se menține și deschide drumul către negocieri pentru singura soluție posibilă — două state pentru două popoare — atunci, ca să-l citez pe prietenul meu israelian Nahum Barnea, editorialist la Yedioth, Trump nu numai că va merita Premiul Nobel pentru Pace, ci și Premiul Nobel pentru Fizică și Chimie. Pentru că ar fi o realizare incredibilă.
Este ca și cum ar încerca să rezolve un cub Rubik în timp ce oamenii trag încă unii în alții și în el, la modul metaforic, iar piesele în sine parcă se destramă. Să reușești să le aranjezi pe toate la fel, pe o față, și să menții totul stabil „ziua de după ziua de după” ar necesita munca exclusivă a unui secretar de stat american pentru tot restul carierei sale. Întrebarea mea este: va avea administrația Trump atenția, energia și concentrarea necesare pentru a menține zilnic pe drumul cel bun o soluție atât de complicată? Eu sper că da.
HINT
Acest război, după doi ani, încă nu are un nume. Eu i-am dat unul: „Cel Mai Rău Război”. Este, fără îndoială, cel mai grav război purtat vreodată între israelieni și palestinieni.
Autor
Thomas L. Friedman este editorialist New York Times pe probleme de afaceri externe. S-a alăturat publicației în 1981 și a câștigat trei premii Pulitzer. Este autorul a șapte cărți, inclusiv „From Beirut to Jerusalem”, care a câștigat National Book Award.
Articolul Poate Donald Trump să pună capăt „celui mai rău război”? apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
