February 18, 2025

Palmele de canotor sunt ca picioarele de fotbalist. Toată lumea ştie că frumuseţea performanţei este invers proporţională cu aspectul părţilor corpului cu care „tragi”. Mutilarea corpului este cel mai vizibil dintre sacrificiile pe care le fac sportivii.

Dacă fotbaliştii au degetele picioarelor ca nişte crengi, chinuite fiind de ghetele care dau, atunci când mintea şi corpul te ajută, farmec unui dribling sau efect unui şut, canotorii au palmele ca o menghină, cu şmirghel pe dinăuntru.

Sunt tipul de ziarist căruia nu i se pare tocmai corect să sară asupra unui campion olimpic, căruia abia i s-a pus medalia la gât. Mulţi ar spune că fix pentru asta s-a inventat meseria de ziarist, dar, eu întreb: „i-am băgat în seamă” destul şi când sportivii îşi mutilau mâinile ca să ajungă să primească medalia aia? Niciodată nu e destul. Acum vindem munca lor? Aşa e, s-ar putea să fie o discuţie cam lungă.

Impresionat fiind însă de discursul unuia dintre cei doi campioni olimpici la canotaj, Marian Florian Enache, care a câştigat medalia de aur la dublu vâsle masculin, alături de Andrei Cornea, mă duc să-l felicit într-un moment de respiro. „Salut, X-ulică sunt, de la AGERPRES, nu vreau nimic de la tine, aş vrea doar să te felicit pentru discursul şi mesajul pe care l-ai transmis”, i-am spus lui Marian, căruia colegii şi prietenii îi spun Florin, joi seara, la Casa României, organizată pe perioada Jocurilor Olimpice de la Paris la, probabil, cea mai frumoasă ambasadă pe care o avem în străinătate.

Omul de aproape doi metri, mă feresc de apelative precum „uriaş”, pentru că Enache e mare, dar nici pe departe nu are alura unui monstru, e sigur pe el, foarte hotărât, calculat, transmite sinceritate prin tot ceea ce spune, formulează coerent frazele, are vorbele la el. E natural. „Mulţumesc, apreciez foarte mult, înseamnă foarte mult pentru mine”, îmi spune cu galanterie şi îmi strânge mâna. Palmele de campion sunt tot palme de om, numai că mâna mea se pierde cu totul şi pare a unui copil neajutorat, care abia acum simte vicisitudinile vieţii.

„Am venit cu ei trei intersecţii de unde ne-a lăsat maşina. Nu vă vine să credeţi. Aveau medaliile la gât şi toţi oamenii de pe la terase când îi vedeau se ridicau în picioare şi îi aplaudau”, spune secretarul general al Federaţiei Române de Canotaj, Sandu Pop, unul dintre oamenii din umbră care muncesc la performanţele sportului românesc. Dacă nici asta nu se mai cheamă că e răsplată olimpică, atunci nu ştiu pentru ce ar mai putea „trage” unul ca Enache. Oameni pe care nu îi cunoşti, care nu te cunosc, care beau o cafea la o terasă în mijlocul Parisului se ridică în picioare şi-ţi aplaudă efortul, pasiunea, valoarea. Eh, voila!

Oficialul FRC e numai un zâmbet, ca şi Elisabeta Lipă, şi Mihai Covaliu, secretarul COSR, George Boroi. E normal, canotajul a luat joi două medalii şi mai are speranţe, având sportivi în alte cinci finale. „Păi fii atent, acolo avem şanse clare la medalii, barca aia se duce automat pe aur, dacă nici aia, atunci care? Îţi spun eu. Ca să nu mai zic de cealaltă”. Nu dau nume şi echipaje, presiunea e de multe ori o povară şi sportivii au şi ei gândurile lor, presiunile la care se supun singuri. Dar e clar că vom mai avea metale de la canotaj.

După zece minute mi-am dat seama că nu mă puteam gândi decât la palma care îmi strânsese mâna ca într-o menghină. Deja aveam impertinenţa unui ziarist de tabloid şi l-am rugat pe Enache să mă lase să-i fotografiez palmele.

 

„Ce le toţi filmaţi palmele? Nu vi se pare normal ca după atâta timp să aibă bătături? Mai bine filmează-i cercurile olimpice de pe braţ, uite-l cum e, e sculptat”, mă ceartă prieteneşte Elisabeta Lipă, mama canotorilor şi coordonatoarea întregului sport românesc din postura de preşedintă a ANS. O înţeleg, când ai 5 medalii de culoarea şi valoarea celei cucerite joi de Enache, nu mai eşti impresionat de nişte bătături, dar noi, muritorii de rând vrem să vedem canoanele prin care se atinge gloria. Mai ales dacă e vorba despre altcineva.

Dar Marian Enache este, într-adevăr, sculptat. Îşi ridică mâneca tricoului cu mâna în care are medalia şi lasă să iveală uzina de aur.

Dar povestea? Unde e povestea palmelor care au primit medalia?

La finalul cursei de aur, Marian Enache iese în evidenţă printr-un psihic de neclintit, se vede că e liderul bărcii. „Ăştia sunt oamenii care câştigă medalii. Vă înţeleg perfect şi aveţi dreptate, un astfel de psihic poate aduce medalii. Olandezii veniseră aici cu un psihic foarte tare, după medaliile cucerite, dar au venit băieţii ăştia din spate şi mai tari. Un psihic imbatabil. Clar, Marian e lider, dar să ştiţi că e lider în privinţa mentalului, el e cel care vine cu forţa psihică. Pentru că de tras, trag amândoi la fel”, spune antrenorul Dorin Alupei.

 

Şi, într-adevăr, psihicul lui Enache e beton. „Eram un pic mort pe ultima sută de metri, dar nu atât încât să nu ajung primul”, spune la finalul cursei. Hait! Omul ăsta şi când nu mai poate e sigur că poate? Aprofundăm: deci el conştientiza că nu mai poate pe ultima sută, dar era la fel de sigur că nu e atât de obosit încât să piardă aurul. Dar ar exista pe piaţă pastile cu atâta optimism…

Colegul lui de barcă, Andrei Cornea, cel care „atâta timp cât urcă în barcă cu mine face parte din mine, suntem unul şi acelaşi”, era totuşi de altă părere. Văzuse doar nişte semne că ar putea fi cea mai bună ambarcaţiune la această categorie.

„Pe parcursul concursului au fost unele semne care ne dădeau încredere, culoarul unu, faptul că ne-au pus acolo, unde am câştigat şi la Europene. Dar nu am venit cu gândul că suntem cei mai buni”. Da, e o diferenţă clară de a vedea lucrurile, dar dacă patru mâini merg în acelaşi ştroc, devin detalii.

Dar dacă se gândeşte cineva că „în urma bătăliei mulţi viteji se arată” în ceea ce îl priveşte pe Enache, iată ce a spus înaintea cursei. Ceea ce a surprins şi mai mult la el a fost declaraţia din ziua precedentă, când barca din care făcea parte s-a calificat „la mustaţă” în finala probei.

Adică tu vii al treilea pe serie, primeşti pentru finală un capăt de rând, culoarul 1 sau 6, să iei în pupă toate valurile ălora de pe mijloc şi ai mentalitatea asta?

„Ceea ce a făcut diferenţa au fost antrenamentele, experienţa şi mentalitatea cu care noi am abordat astăzi această cursă. Nu am avut niciodată parte de o cursă uşoară, pentru că pe mine nu mă mulţumeşte niciodată rezultatul, dacă nu am cu cine să îl confirm. Pentru noi, acesta a fost obiectivul, de a fi în finală. Ne vom revedea la zona mixtă, şi, poate, în loc de acreditarea asta va fi o medalie”. Un fel de „puteam să vă bat, dar aţi avut noroc că nu m-a interesat rezultatul şi nu mi-am pus mintea cu voi”.

Deci, omul nu părea foarte interesat să câştige semifinala în care abia a terminat pe locul al treilea, ultimul care ducea în finală, pentru că nu avea cu cine să confirme rezultatul. Pe el îl interesa după semifinala care abia l-a dus în ultimul act să schimbe acreditarea cu o medalie de jumătate de kilogram. Buuun!

Aroganţă? Dispreţ? Desconsiderarea adversarului? Nici poveste! Omul aşa gândeşte, aşa trăieşte, aşa s-a autoeducat.

„Singur, aşa consider eu că sunt ca sportiv. Îmi cunosc forţele, ştiu foarte bine ce poate face barca noastră. Eu când am văzut prima oară cum tragem amândoi i-am zis lui Andrei: ‘hai să vezi că o să facem treabă bună noi doi’”, spune Enache, relaxat, după ce a scăpat, măcar pentru o scurtă perioadă de timp de corvoada antrenamentelor care i-au mutilat mâinile. Dar şi ce trofeu ţin mâinile alea…

„Eu vă spun sincer, eu nu am mai văzut în ultima vreme o astfel de abordare la un sportiv, în afara lui Cristiano Ronaldo. E aproape de impertinenţă”, îi spun antrenorului Cosmin Boguş, cel care se ocupă îndeaproape de barca de dublu vâsle masculin. Omul râde. „Păi nu greşiţi, e fanul numărul 1 al lui Ronaldo. Florin îl vede ca pe un mare sportiv. Mă rog şi eu şi el ţinem cu Real Madrid, dar el e înnebunit după Cristiano Ronaldo”, spune tehnicianul.

Povestea băieţilor din barca de dublu vâsle masculin nu e spusă de palmele lor. Elisabeta Lipă are dreptate, dacă tragi cu mâinile e normal să ai bătături, dacă tragi cu picioarele, e firesc să le ai mutilate. Dar când palmele sunt ajutate de un psihic de fier, aşa cum are Enache, sportivii primesc nu doar medalia de aur, ci şi recunoştinţa altor milioane de perechi care se unesc în aplauze. Cea mai de preţ compensaţie a lor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *